După pandemie, Vine seninul

Redactor șef Marian Nencescu: ”opinii la cald despre un eveniment ce, prin dramatism și amploare, a marcat nu doar Spania și România, cât, mai mult sau mai puțin, întreaga lume” (Corona): Ne-am cunoscut cu câțiva ani în urmă la una din reuniunile de la Curtea de Argeș ale „profesorului” Gh. Păun. După „obiceiul casei”, eram destul de mulți invitați – scriitori, matematicieni, artiști plastici, dar și cenacliști, profesori pensionari, oficialități și mulți „iubitori de cultură”, după sintagma cunoscută. Greu să-i cunoști pe toți, greu să-i identifici, mai ales că „protocolul” casei, impus chiar de „academicianul în blugi”, era tocmai lipsa de protocol, lejeritatea și non-conformismul. Cu greu ne recunoșteam, abia bănuind, după fotografiile ce însoțeau articolele din revistă, cu cine vorbim fiecare. Într-o dimineață, la  micul dejun, am fost abordat de un cuplu inedit, o doamnă cu alură sportivă, numai zâmbet și energie, însoțită de un domn elegant căruia cu greu i-aș fi bănuit profesia după înfățișare, oscilând între vânător, fermier ori savant „distrat”. Cunoscând, măcar și sumar, o parte din scriitorii invitați curent la Curte, am rămas descumpănit, fără să bănuiesc cine sunt acești oaspeți – Cu cine am plăcerea? am rostit timid – Sunt Gabriela-Căluțiu-Sonnenberg! Am rămas descumpănit. Citisem serialul Iohan fără țară, din Curtea de la Argeș, dar nu aș fi bănuit că, într-o zi, mă voi întâlni cu o persoană aflată atât de aproape de marele savant norvegian. Totul mi se părea ireal, mai ales că doamna insista spunându-mi că îmi cunoștea articolele din revistă. Am continuat apoi o discuție despre cărți și despre serbările la care luam parte, abia observând că soțul doamnei mai  mult ne aproba cu zâmbete și încurajări, decât participa la dialog. Am înțeles că nu știe românește, dar că asista cu plăcere la „discuția” noastră. Am convenit să continuăm dialogul on-line. După ceva vreme am primit, din Spania, țara de adopție a doamnei Gabriela-Căluțiu-Sonnenberg, cartea Bolero, despre care am scris entuziast. Recent, am constatat că textul i-a plăcut, de vreme ce l-a reprodus in integrum pe blogul personal. Poate și ca un semn de bunăvoință pentru efortul meu, a scris și dânsa despre Cititorul (meu) de control, răspândind cronica pe o imensă rețea literară pan-europeană. Touché.

                    Viața a făcut să nu ne mai vedem direct, deși, anul trecut, Gabriela-Căluțiu-Sonnenberg a fost în țară, promovând, la București, Craiova și la Pitești, poezia scriitorului flamand, rezident în Spania, Germain Droogenbroodt, autorul proiectului Poezia săptămânii, un program de promovare literară simultan, în peste 23 de limbi, a poeziei moderne din diverse spații culturale ale lumii.

                    Apoi a venit pandemia și, din izolare, am căutat insistent veștile bune despre toți cei cunoscuți. Spre bucuria mea am primit de la Gabriela-Căluțiu-Sonnenberg, aflată „acasă”, în Spania, un interviu despre pandemie acordat de Johan Galtung, iar, la rândul meu, i-am comunicat un dialog similar realizat de mine cu profesorul-academician Alexandru Surdu. Două lumi, două culturi, două viziuni diferite, aș spune, dar având ca element comun grija pentru viitorul (imediat) al omenirii. Am convenit, apoi, să continuăm acest dialog virtual, mai ales că am traversat cu toții o experiență ce nu poate fi uitată. Cum deja au început să apară cărți, studii, inclusiv filme pe această temă, am considerat util, pentru cititorii Detectivului Literar, să aflăm câteva opinii la cald despre un eveniment ce, prin dramatism și amploare, a marcat nu doar Spania și România, cât, mai mult sau mai puțin, întreaga lume.

                    Născută la Tălmaciu, în județul Sibiu, pe vremea „decrețeilor”, Gabriela-Căluțiu-Sonnenberg a fost „proiectată”, după mărturii de familie, să fie băiat, mai ales că părinții aveau deja o fetiță, viitor matematician. Soarta a vrut altfel, astfel că, de mică, spre bucuria tuturor, a avut obiceiuri băiețești, preferând, în locul păpușilor, jocurile sportive, drumețiile, tenisul și patinajul. În adolescență, a atras-o și muzica, pasiune cultivată ca interpretă de muzică folk, în paralel ascultând topurile promovate la Radio Europa Liberă de Andrei Voiculescu. Ambițioasă, învață „pe rupte”, urmând Liceul „Gheorghe Lazăr”, din Sibiu, „poate cea mai bună școală din județ”, secția reală, desigur la insistența părinților, profesori de limba română, dar care nu prea aveau încredere în studiile umaniste. Apoi, ajunge la București, la cea mai „vânată” secție a Facultății de Comerț din ASE, cea de Turism, unde concurența era de zeci de candidați pe un loc. Prinde Revoluția „în direct”, la fel primele schimbări sociale, și mai cu seamă șocul trecerii „pe viu”, la tranziție. Din fericire, anii de studenție au însemnat și audiții muzicale de calitate, Cinemateca, apoi Insitutul Francez și British Concil, mai ales că, din liceu, învățase engleza „pe cont propriu”, după Metoda lui Dan Duțescu. După absolvire, lucrează, concomitent, la A.S.E., ca asistent universitar, dar și la Tribuna Economică, redactor cu normă întreagă. Curând, se îndreaptă spre sectorul privat, făcând parte din echipa care a adus firma METRO, în România. Nemulțumită, poate chiar dezamăgită, de „metodele deloc echitabile din practica afacerilor”, alege să plece din țară, profitând de o bursă pre-doctorală, la Viena. Aici îl cunoaște pe viitorul soț, un neamț, fost pilot militar (sunt nevoit, deci, să constat că nu am deloc inspirație la a observa oamenii – n.a.), și se decid, împreună, să se stabilească în Spania, dedicându-se domeniului imobiliarelor. După câțiva ani de acomodare, timp în care își consolidează statutul social, se întoarce la o mai veche pasiune, scrisul literar, redebutând, inițial la Observatorul, din Toronto, Canada (în 2003), apoi continuând să trimită texte la Occidentul Românesc, ediția din Spania, iar treptat, extinzându-și aria colaborărilor spre continentul american (Phoenix Magazine, din Arizona, Lumină Lină, din New York, Gândacul, din Colorado, Mesagerul, din Toronto), apoi spre îndepăratele Australia și Noua Zeelandă, inclusiv pe „vechiul continent”, în Irlanda (Revista ITACA, editată de Centrul de Excelență pentru Promovarea Culturii Românilor din Dublin),  Arcade și Armonia, din Germania. Cu totul, o veritabilă rețea literară trans-continentală căreia se adaugă și căteva reviste din țară, Curtea de la Argeș a domnului Gh. Păun, Pietrele Doamnei, de la Domnești, Argeș, ori Cetatea lui Bucur, a Elisabetei Iosif, inclusiv Detectiv Literar. Cum și eu colaborez aproape la toate revistele (din țară) menționate, înseamnă, fără greș că suntem colegi.

                    Membră a U.Z.P.R., premiată, în 2012, pentru publicistică tipărită și on-line, pe teme românești, dar și membră a Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor din Turism, premiată cu distincția Reporter în diaspora, Gabriela-Căluțiu-Sonnenberg, continuă să scrie din pasiune : „Unii pictează, desenează sau fac abuz de alcool, ori de tutun. Alții se consideră împliniți dacă acumulează averi, ori construiesc imobile. Mai sunt și cei care scriu. Ideea de fond este aceeași : indiferent de manifestare, toți avem aceeași viață”.

                    Citindu-i articolele, traducerile, povestirile ori relatările despre călătorii și peisaje exotice, am în față imaginea adolescentei care escalada crestele Făgărașului : tenacitate, curaj, energie. Dincolo de toate, Gabriela-Căluțiu-Sonnenberg este o feministă tainică, aspirând etern spre ceva înalt, inaccesibil. De aceea, o discuție acum, la sfârșit de pandemie, este o provocare, este o ascensiune niciodată încheiată.

                    Î.  Stimată colegă, dacă îmi permiteți  să vă spun așa, aș începe cu o întrebare simplă, dar pentru mine semnificativă. Când anume, în ce împrejurări ați conștientizat nu doar că vorbiți câteva limbi străine, dar și gândiți în spiritul noilor structuri lingvistice spre care v-a îndreptat viața?

                    R. Desigur, suntem colegi fără-ndoială, amândoi împătimiți ai literelor, avem multe în comun.

                    Jonglatul cu limbile mi-a fost propriu de când am deprins graiul. În mintea mea de prunc necopt, româna vorbită acasă se amesteca cu germana de la grădiniță și de la școală. Uzam combinații năstrușnice, ca de exemplu „Komm afară in die Schlitten”, când îmi somam părinții să ieșim la plimbare cu sania. Dezinvoltă, amestecam limbile, fără să țin seama de regulile stilistice, lucru care nu deranja pe nimeni în acel caleidoscop al poligloției ardelenești.

                    „Schimbarea la față” prin care treci, atunci când te muți în altă țară, se bazează enorm pe „schimbarea la verb”. Îndeobște emoțiile sunt receptate diferit, când sunt îmbrăcate în cuvintele altei limbi. De pildă, un „te iubesc“ în româna maternă e definitiv mai greu de pronunțat decât uzatul „I love you“

                    Germana mă temperează, face din mine un om mai cumpănit, pentru că însăși topica frazei este inversată. Trebuie să o asculți până la capăt, dacă vrei să-i înțelegi sensul. Germana e ca matematica: mai întâi pune condițiile de existență, numește subiectul și predicatul, zugrăvește, cum ar veni cadrul acțiunii, și abia la sfârșit pune verbul, care explică ce se întâmplă cu ele. Vrei nu vrei, te molipsește de răbdare.

                    Engleza e distantă, nu te obligă nici măcar să precizezi genul sau să declini verbul la plural. Perfectă pentru comunicarea concretă, scurtă și concisă!

                    Franceza e o poezie, te face periculos de romantic, pofticios (chiar și în sens gastronomic), jucăuș, copilăros. Italiana te face flecar și temperamental, rusa pătimaș etc.

                    Apoi spaniola, care, asemănător germanei, apelează ades la verbele de acțiune, te face să crezi că tu, deci nu o entitate superioară ție, ești cel care-și controlează destinul. Exemple: spaniolului nu-i este foame sau cald, el are foame sau cald, afară nu este frig, frigul se face, se produce etc.

                    Noi românii înclinăm să ne punem soarta mai degrabă în mâna Domnului, suntem mai pasivi.Cu alte cuvinte,în mediul meu din Occident, smereniei, chiar ușorului fatalism cu care românca din mine ar vrea să curgă prin viață, tot eu îi opun un viguros spirit practic, cu care mă trezesc înzestrată atunci când mă îndrept spre un țel clar definit.

                    Revenind la întrebarea Dumneavoastră, ați atins un punct nevralgic întrebând de momentul în care am realizat ce efect are limba asupra gândirii și interacțiunii mele cu oamenii. Revelația nu poate fi datată exact, dar cred că mutarea mea la București, la studii, după majorat, a fost primul moment în care am realizat că dialectul ardelenesc mă individualiza și calma în mijlocul iureșului marelui oraș. Următorul moment de cotitură a fost mutarea în Spania, unde, în primele luni, folosind zilnic patru limbi de expresie, cădeam seara frântă de oboseală, pentru simplul fapt că mintea mea îmi traducea simultan propria viață, clonându-mi cum s-ar spune personalitatea. După câteva luni, când procesul de mitoză a „straturilor” mele multilingvistice s-a încheiat, oboseala a dispărut instantaneu.

                    Arareori mai am acum ocazia să experimentez acum acea istovire, pentru simplul fapt că niciodată nu vorbesc mai multe limbi deodată cu același interlocutor, deci comutatorul se acționează o singură dată pentru fiecare situație. Simplă chestiune de metodă și de sistem.     

                    Î.   Ați cunoscut în acești ani oameni din diverse etnii, rase și popoare. Locuiți într-un oraș și într-un cartier cosmopolit. Ați încercat să comparați firea acestor oameni cu ceea ce cunoșteați de acasă. Este românul, generic vorbind, capabil să se adapteze la aceste condiții, sau rămâne veșnic captiv în carapacea sa mioritică?

                    R.       Românul este o bujuterie de om! Îmi cer scuze dacă sună a laudă, dar ăsta-i adevărul. Întrebați și pe la alții. Printre străinii care ajung să cunoască îndeaproape un român sau doi, nu veți găsi pe nimeni care să nu se declare surprins de calitățile noastre. E un avantaj faptul că nu se știe mai nimic despre noi; așteptările modeste pot fi astfel ușor depășite de realități.

                    Avem certe calități morale, un pic demodate, pentru că suntem puternic influențați de spiritul ortodox, chiar fără să ne dăm seama. Hărnicia, modestia, optimismul, fluența verbală și expresivitatea, sinceritatea și exuberanța, compasiunea și umorul sunt calități utile întregii comunități, oricare ar fi aceea, lucru care ne face să fim bineveniți aproape oriunde.

                    Orgoliile personale, însă, sunt considerate la români mai degrabă păcat, lucru care ne îngreunează ascensiunea în societățile bazate pe concurența fățișă. Cu alte cuvinte, suntem cumva predestinați pentru garda a doua, căci nu ne dăm în vânt să fim primii.

                    Nu sunt de acord cu aceia care ne denigrează din cauza aceasta, necăjindu-ne cu apelativul „neam de slugă“. Ei nu știu că nu lașitatea, ci poate un calcul înțelept ne îndeamnă să nu ne avântăm în înalturi, ca să nu ne rupem gâtul în cazul vreunei căderi libere. În străfundul inimii, românul știe că planul zenital e mai important decât cel profan-pământean.

                    A doua natură a românului este adaptarea. Pe vremuri mă supăra un pic trăsătura aceasta, pentru că mi se părea că ar trăda o parte din propria fire, că ne lepădăm prea repede de propria blană, cum s-ar spune. Acum știu însă că românul – chiar dacă e exagerat să vorbim de el la general, neexistând un prototip pe națiune – își păstrează un miez al lui sacru, de care nu se atinge nici în cele mai complexe situații de abandon. Acela îi servește drept ancoră, echilibrându-l în situațiile-limită și ajutându-l întotdeauna să se recompună, să meargă mai departe.

               Î.   Ați scris, și ați exemplificat convingător, despre firea catalanilor, a andaluzilor, oameni pe care ați ajuns să-i cunoașteți bine. Se aseamănă ei cu muntenii noștri de sub poalele Făgărașului, să spunem, sau este doar un mit, ca multe altele?

                    R. M-ați prins! Nu intru în detalii legate de sfătoșenia ardelenilor, cred că e suficient de clar la ce ne referim. Nu mai știu prin care dintre truismele care circulă prin internet am citit că lucrurile care ne enervează la ceilalți sunt de fapt acelea care ne supără la noi înșine, dar n-avem curajul să ni le mărturisim. Ca un făcut, când te uiți la oameni, îți sar în ochi acele aspecte care trezesc un ecou în tine, și tinzi să treci cu vederea ce nu-ți sună cunoscut.

                    Când vezi un andaluz care corespunde clișeului de sărac-lipit, muncind cu dușmănie pământul, nu poți să nu te gândești la Rebreanu; când zici Sancho Panza, te gândești un pic și la Păcală al nostru, iar când un catalan înfășurat în steag strigă lozinci incendiare în fața guvernului local, te poate duce gândul la Avram Iancu. Suprapunerea este însă doar una de suprafață. Mă feresc să o adâncesc, pentru că nici muntenii, nici catalanii sau andaluzii nu merită tratați ca o grămadă amorfă. Există printre ei cel puțin la fel de mulți care gândesc și se comportă diametral opus celor pe care-i vedem bătându-se cu pumnul în piept la televizor, atâta doar că nu sunt la fel de vizibili.

                    Este plăcut să te complaci în mijlocul lor, amăgindu-te cu gândul că n-ar fi altfel decât tine, dar e periculos să absolutizezi asemănările, uitând de deosebiri. Până la un punct suntem toți de-un leat și nu scăpăm de suprapuneri, oriunderi ne-am duce. Vorba lui Paul McCartney, „we all know, that people are the same wherever we go”, dar tot el conchide că suntem fildeș și abanos în același timp, și ne asortăm foarte bine pe claviatura lumii.

                   Î.    Se spune că natura mediteraneeană se potrivește cel mai bine cu fiesta și siesta.  Vă întreb și ca specialist în economie : muncesc mai mult vesticii decât românii, sau altul este secretul prosperității lor?

                    R.       Nici pe departe! Românii sunt cei care își suflecă mâinile primii și tot ei sunt cei care se odihnesc ultimii! Patronii de restaurante sau firmele de închirieri de pe coasta Mediteranei caută cu premeditare românii pentru joburile de chelneri sau de curățenie, știind că-și asigură astfel rezultate ireproșabile și angajați fideli.

                    Suntem de neoprit! Odată porniți, nu facem pauză până nu terminăm treaba. Dar nu știm să ne cruțăm forțele. Ne epuizăm, sfârșind invariabil în amarăciune și autocompătimire. Pe scurt, nu ne organizăm munca suficient. Din cauza aceasta tindem să fim mai puțin eficienți, chiar dacă avem ambiția de a compensa depunând efortul îndoit. Suntem ca pădurarul din pilda aceea amuzantă, care se miră de ce, pe zice ce trece, reușește să doboare tot mai puțin copaci. Singura sa vină este, de fapt, aceea că nu se gândește să-și mai și ascută din când în când fierăstrăul.

                    Dau un alt exemplu, din experiența mea proprie: după cumpărarea a două dulapuri demontabile, eu am luat o șurubelniță și m-am apucat imediat să-l asamblez pe-al meu, în timp ce soțul meu s-a pus pe citit instrucțiunile, numărat și sortat șuruburile și piulițele, căutat bormașina etc. Cine credeți că a terminat treaba primul? Și cine credeți că a dus sarcina la capăt fără să se enerveze?El, desigur, pentru că eu am făcut o greșeală minoră și a trebuit să desfac totul, ca să reiau de la început toți pașii.

                    Cât despre spanioli, așa este, ei fac mai multe pauze și dorm la amiază, dar încep mai devreme programul și adună același număr de ore de muncă până la sfârșitul zilei. Lentoarea lor aparentă e dictată de temperaturile în general mai ridicate. Nici nordicii care muncesc în Spania nu sunt mai rapizi, căldura își spune și la ei cuvântul!

                    Timpul „risipit”de ei este de fapt economisit, servindu-le drept ocazie de a-și pune mintea la contribuție, pentru a-și spori randamentul. În concepția noastră, amânarea începerii treburilor e interpretată greșit, drept manevră de a te strecura și scăpa. De aceea, ne punem noi înșine piedică, pornind în pripă acțiuni la derută.

                 Î.    Ați scris entuziast, în Bolero, despre frumusețile Spaniei. Vă lipsește ceva din această ecuație a unei vieți  „perfecte”?

                    R. O întrebare incomodă, aproape indiscretă, dar încerc să-i răspund fără ocolișuri. „Nu știu alții cum sunt, dar eu una, în Paradisul acestei primăveri permanente, duc uneori dorul iernii. Scârțitul zăpezii sub tălpi, gheața care crapă sub patine, tăcerea aceea, pe care numai zăpada o poate impune, înăbușind zgomotele în pătura ei pufoasă.

                    Tot din familia sunetelor, deși nu sunt foarte religioasă din fire, mi-ar plăcea să aud zgomotul sacadat al toacei, dangătul talăngilor cirezilor, lătratul câinilor de curte sau cântatul cocoșilor lăsați să umble liberi. Apoi din familia mirosurilor, lipsește aici cu desăvârșire parfumul florilor de primăvară, liliacul, lăcrămioarele, viorelele. Nici ghiocei nu sunt, și nici mărțișoare…

                    În materie de gusturi, Spania ne răsfață cu multe delicatesuri, așa că fericirii papilelor gustative nu-i lipsește mai nimic, cel mult gustul vișinelor din grădina proprie și al afumăturilor din carne de porc.

                    Intuiesc că ați vrea să mă întrebați ce-mi lipsește și din sfera impalpabilului, a relațiilor interumane, dar mă tem că aici vă dezamăgesc: grație mijocaelor de comunicare moderne și a tehnicii internetului, am acces la tot ce-mi este necesar în materie de cultură, iar contactul cu oamenii dragi este de parcă am trăi ușă-n ușă, dacă nu chiar și mai intens.

                    Vedeți așadar, că lipsurile sunt mai degrabă de tip senzorial, sentimentalisme, nimic care să nu-și găsescă un înlocuitor echivalent, sau o distragere de atenție în alte direcții, la fel de palpitantă, nimic care să pună în pericol la modul serios calitatea extrem de bună a vieții noastre de aici. Pentru că asta da, recunosc, cam așa este: avem un mare noroc să trăim aici, în lumea vacanțelor!       

                Î.    Să trecem, cu voia dumneavoastră, într-un alt registru. Mi s-a părut mie, sau intenționat ați încercat să-l provocați pe Johan Galtung să ne vorbească despre rolul femeii în politică, în viața publică, în general? Este aceasta o sensibilitate reprimată, sau doar un interes pur statistic?

                    R.  Sunt întrebări pe care mi le pun de când am plecat din România, când m-am confruntat cu secularismul occidental și cu surprinzător de demodata viziune a Vestului asupra rolului femeii. Sincer, nu mă așteptam ca Occidentul să fie în urma noastră la acest capitol!

                    Abia acum realizez ce voia să spună un elvețian, când exclama la tot pasul prin Bucureștii anilor nouăzeci: „Bine, dar la voi, peste tot unde e de muncă, lucrează o femeie! Îmi rezolv problemele numai cu femei-patroane de firmă, femei-doctor, femei-notar, femei-primar, etc.” Mie mi se părea ceva normal. Nu știu dacă între timp s-a schimbat ceva, bănuiesc că da, ne-om fi „aliniat” și la capitolul acesta…

                    Revin la întrebări, nu le reprim deloc, ba chiar le aduc în discuție supărător de des, povocând surpriza multora. Așa că vă mulțumesc că ați adus vorba.

                    Occidentalii nu realizează că ei au o concepție de falsă „protecție” a femeilor, pretinzând că pasămite le menajează, evitând dubla lor solicitare în plan privat și în câmpul muncii. Un job cu jumătate de normă e idealul pentru o femeie în Germania; orice altceva e taxat drept suprasolicitare. Eforturile care se fac pe linie politică și prin eternele dezbateri publice, în loc să rezolve problema o adâncesc, pentru că teoretizează în exces și complică lucrurile și mai tare.

                    Nu mai departe ieri, la știri, s-a difuzat rezultatul unui sondaj efectuat pe temele pandemiei, din care rezulta că sarcina de a asista copii la învățământul prin internet a revenit în proporție de 81 la sută mamelor, indiferent dacă și ele au lucrat de acasă în joburile lor, la fel ca bărbații, prin calculator. Concluzia: femeile continuă să facă muncile gratuite sau prost plătite. Soluția propusă la TV: niciuna. Închei paranteza.

                    A vorbi despre femei ca despre „obiectul” unei reglementări este în sine deja un afront și o privare de drepturi. Nu mă pot opri să nu evoc societatea în mijocul căreia am crescut, care, cu toate racilele aferente minciunii socialiste, trata totuși femeia de la egal la egal cu bărbatul, fără a face atâta teorii pe marginea acestui postulat unanim acceptat.

                    Mă tem că n-am ajuns până acum prea departe cu argumentele mele. De câte ori le sugerez interlocutorilor mei, care se consideră liberali în gândire, să facă un exercițiu de imaginație și să se întrebe cât de fericiți ar fi ei dacă ar face schimb de roluri cu soțiile lor, sunt întâmpinată cu amuzament și mi se răspunde cu un ridicat neputincios  din umeri: „Dacă lumea nu e croită așa de echitabil, ce vină avem noi?!” Și sunt nu doar bărbații, ci și multe femei care gândesc așa!

                    Lui Johan Galtung i-am pus întrebarea, știind că Domnia-Sa cunoaște foarte bine problematica din Spania, unde de curând s-a reușit în sfârșit suplimentarea pensiei de urmaș a femeilor, care se îngrijiseră o viață întreagă de familie și de copii, pensie care până nu demult era de o zgârcenie care friza cinismul. Sociologul norvegian face parte dealtfel din tabăra pro-feminină, având o soție pentru care nu se sfiește să mulțumească soartei în fiecare zi, o profesoară universitară japoneză, capabilă să mute munții din loc cu mintea ei scăpărătoare, și care, pe deasupra, îl mai și îngrijește extraordinar de bine (nu întâmplător, genialul norvegian va împlini în curând nouăzeci de ani).   

               Î.   Deși aveți o reală vocație literară, ieșiți cu greu din carapacea convingerilor dumneavoastră realist-pozitive. Chiar nu v-a tentat, măcar de dragul ficțiunii, să acceptați vreuna din ideile conspiraționiste ce au însoțit pandemia?

                    R. Între vocația literară și convingerile realist-optimiste nu este o contradicție, eu le îmbin fără să constat vreo neconcordanță. Câtă vreme realizăm că teoriile conspiraționiste sunt construiții fanteziste exprem de tentante, dar fără suport solid în realitate, n-are ce să ni se întâmple. Una este literatura, alta este realitatea.

                    A existat o perioadă în adolescența mea în care devoram o carte de Jules Verne pe noapte, sorbeam emisiunile de popularizare a științei ale lui Carl Sagan, iar cărțile lui Erich von Daenicken erau pentru mine un non plus ultra. SF-ul mă pasiona așa de tare încât până și câinelui nostru îi dădusem numele de Zombi. Tata mă poreclise pe atunci „enciclopedia familiei”și mă lua peste picior când începeam să perorez despre  farfurii zburătoare. Probabil că umorul lui sănătos și realismul flegmatic ardelenesc m-au ferit de la pericolul de a aluneca prea departe pe panta credulității.

                    Teoriile fanteziste continuă să-mi stârnească admirația și azi. Gâdilă orgoliul, punându-ne mintea la contribuție, dar nu prea fac față când sunt supuse unei analize sistematice. De exemplu, e puțin probabil ca un magnat să se îmbogățescă dacă pune la dispoziția populației planetei un vaccin ieftin, elaborat printr-o procedură ultra-costisitoare. Mai mulți bani ar face de pe urma tratamentului scump, în terapie intensivă, a unui număr limitat de bolnavi cronici, infectați cu aceeași boală, pe care ar fi eradicat-o cu vaccinul.

                    Dar, de fapt, m-am dezvățat de la argumentări împotriva  teoriilor conspiraționiste, pentru că știu că ele funcționează tocmai pe baza acestei absurde spirale: cu cât sunt combătute mai mult, cu atât mai mult se întărește convingerea adepților lor în ele („că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti”…).

                    Prefer așadar să mă rezum la a-mi enunța convingerea: complexitatea, interdependețele și imprevizibilitatea fenomenelor sunt mult prea mari pentru ca ele să poată fi controlate și dirijate de un cerc restrâns de oameni, fie el compus chiar din cele mai cenușii eminențe. Și dacă le reducem influența numai la un subdomeniu, eventual cu pretenții de nișă, tot nu se pot izola complet procesele. Aceasta este părerea mea. În plus, cum bine spunea Galtung, omenirea e mult mai inteligentă decât am crede, ea nu se lasă manipulată așa de ușor (în ciuda aparențelor).

                    Firește, mă încântă și pe mine teoria fantezistă care pornește de la premiza că Bill Gates ar fi început să urască virușii pe vremea când Steve Jobs s-a folosit de ei, pentru a-l depăși în afacerea pe care tomai o lansaseră împreună, în garaj. Dar, în același timp, cred că aceasta e foarte probabil o speculație a unor psihiatri cu mult umor.   

               Î.   Să rămânem în registrul literar. L-ați însoțit, în țară, pe poetul flamando-spaniol Germain Droogenbroodt, aflat într-un turneu, înțeleg mondial, de promovare a poeziei contemporane. Mai poate poezia, chiar și cea cu conținut filosofic, să trezească spiritul modern, să-l facă să să renască, cum spuneți dumneavoastră?

                    R. Oh da, și încă cum! Vă spun asta din poziția de scepticism precaut față orice lirism exagerat, pe care am adoptat-o consecvent, toată viața. La vârste școlare refuzam să învăț pe derost poezii kilometrice, în rime meșteșugite, pe motiv că mi se părea o schilodire a limbii să o îngrămădești în scheme așa de rigide. Cu toate astea, până și eu am depus armele în fața câte unor poeme, pe care pur și simplu nu le mai puteam desprinde din inimă, majoritatea în rimă albă. Și, în fond, de ce să mă fi opus imboldului, din moment ce ele nu păcătuiau prin nimic altceva decât prin mirabila lor putere de a ne tămădui sufletul, supărat pe modul în care ni se aruncau zarurile vieții? Fiecare își are preferații săi; eu, de exemplu, am  slăbiciune pentru generația optzecistă.

                    Eu cred că poezia are un spectru atât de diversificat, încât, pentru fiecare tip de om, există un stil care să-i meargă la inimă, lecuindu-l de doruri. Copiii iubesc poezioarele delicate, scurte, rimate și ritmate; adolescenții cântă textele muzicii rock sau pop; îndrăgostiții vibrează la versurile de dragoste; oamenii cerebrali înclină spre versul filosofic; omul fără pretenții intelectuale, râde la un scheci reușit etc.

                    Mi-am apărat cu îndârjire preferința pentru proză, refuzând să fac versuri, dar m-am predat când s-a ivit ocazia să traduc în română versurile unor contemporani cu  talent, privați de șansa de a fi făcuți cunoscuți publicului din afara țărilor lor. De aceea am acceptat invitația poetului belgian Germain Droogenbroodt de a participa la inițiativa Poezia Săptămânii, traducând în fiecare săptămână câte o poezie care se difuzează gratuit prin poșta electronică. Fac asta benevol de mai bine de cinci ani, cu tenacitate, și sunt bucuroasă că fac parte din această mare familie, deschisă liricii. Între timp, mi-am rafinat stilul și am învățat multe lucruri, inclusiv despre frumusețea limbii române și despre poziția ei privilegiată în evantaiul limbilor Pământului.

                    Poeții și poezia au supraviețuit secole de-a rândul. Fără ei, omenirea este de neconceput. Ei sunt diapazonul societății, singurii care se-ncumetă să formuleze adevărurile cele mai intime, dar o fac într-un fel voalat pentru că altfel durerea ar fi atât de mare, încât n-am putea s-o suportăm.

                    Ei sunt copiii și conștiința lumi, sunt grefați pe ADN-ul civilizației noastre. Doamne ferește să dispară, așa ceva ar fi o catastrofă! Dar nu-mi fac griji, nu cred că e posibilă existența noastră fără ei.

                Î.     Publicați, simultan, la mai multe publicații. Sunteți deosebit de activă în spațiul literar din țară. În aceeași măsură publicați intens în presa diasporei. Are nevoie scriitorul, generic vorbind, de o asemenea publicitate?

                    R. Iar m-ați atins la un punct sensibil. Scriitorul nu cred că are nevoie de atâta reclamă, deși nu strică să-ți facă numele cunoscut cât mai mult. Singurul lucru de care are nevoie scriitorul cu adevărat, în afară de inspirație, este timpul. Problema este că eu nu sunt numai scriitoare, ci și jurnalistă.

                    Aparent, cele două meserii sunt antagoniste, prima onorând fantezia, în timp ce a doua o interzice în mod expres. Există însă pe linia de demarcație dintre cele două domenii acea specie literară care pe mine mă împlinește cel mai mult. Vorbesc despre literatura personală, ca o comunicare vie, directă cu cititorul. Nu mai știu cine dintre scriitorii celebri spunea la un moment dat că nu poate să scrie sincer la persoana a treia. Ei bine, și eu simt la fel, îmi place să scriu la persoana întâi..

                    Sunt bucuroasă că, prin preferința mea, mă aflu în companie foarte bună, înscriindu-mă pe linia unei tradiții care a făcut școală înaltă mai ales în România, dar nu numai (scandinavii sunt și ei extrem de buni la autoficțiune).

                    Ar fi fățătnicie din partea mea să pretind că nu mă bucur când văd că scrierile mele sunt preluate și promovate de atât de multe publicații. Desigur, deduc din aceasta că probabil sunt citite cu plăcere, și mă simt motivată să continui tot așa. Cu toate acestea, nu pot scrie la comandă sau pe teme impuse din afară. Dezavantajul statutului de jurnalist pe cont propriu este acela al precarității materiale, dar avantajul este că nimeni nu-ți poate stăvili sau canaliza inspirația, instrumentalizându-te.

                    Optez intenționat pentru formula „pe cont propriu”. Expresiile „liber profesionist“, respectiv „independent” (engl. indie) păcătuiesc în ochii mei, pentru că sugerează o libertate pe care de fapt nimeni nu o are. Cu toții avem nevoie și de recompense materiale pentru munca noastră, pentru a ne putea plăti măcar minimul necesar și dările obligatorii.

                    Ca o concluzie: și scriitorii sunt dependenți de publicare frecventă, pentru a fi receptați de publicul interesat. În cazul ideal, e util să lupte pentru a fi traduși în cât mai multe limbi străine, pentru a avea măcar cât de cât șansa tehnică de a fi descoperiți în timp util, până nu mor de foame.

                  Î      Ce este, pentru femeia Gabriela-Căluțiu-Sonnenberg, frumosul, despre care scrieți cu atâta har în textele dumneavoastră?

                    R. O întrebare mai simplă decât cele anterioare, la ea răspund dintr-un șut: frumusețea rezidă în două fenomene, natura și artele. Din moment ce literatura e o artă, pot spune că am norocul de a mă dedica uneia dintre sferele impregnate de frumusețe.

                    Nu înseamnă că nu aș cocheta și cu celelalte domenii. Natura mă fascineaz! O cutreier și o admir neîncetat, nu mă satur nicicând de ea. Muzica, de asemenea, are un rol important în viața mea. Am în Spania un „vecin”, aliat pe tărâmul artelor, muzicianul Nicu Covaci, fondatorul formației Phoenix. Cu el port discuții pe marginea ideilor de „bine” și „frumos”, el fiind mai exaltat decât mine, ghidându-și viața după principiul apărării lor cu orice preț. Eu mai am ceva dificultăți cu delimitarea celor două concepte, atât de abstracte. Am impresia că nu arareori, frumosul și binele se îmbină până la suprapunere.   

              Î.   În încheiere, aș dori să ne spuneți, chiar și pe scurt, ce am câștigat și ce am pierdut în vremea pandemiei? Altfel, ar însemna că tot acest sacrificiu a fost în zadar, iar șansele irosite, ca și istoria ratată, se repetă.

                    R. Concis: am pierdut cantități, dar câștigăm calități. Filozoful spaniol Unamuno spunea la un moment dat  că „tot ce se pierde în întindere, se câștigă în intensitate”. Avea dreptate.

                    Vedeți Dumneavoastră, virusul Corona ne-a costat vieți omenești, bani, recolte, mărfuri șamdp., deci tot felul de elemente cuantificabile. Dar tot el ne-a redus poluarea, ne va revoluționa probabil sistemele de sănătate și de învățământ, va modifica întreaga scară de valori, favorizând probabil și apariția unui nou tip de lider politic, ne va aduce deci tot felul de îmbunătățiri structurale.

                    Valoarea unui parc auto nu va mai fi dată de numărul de cai putere înghesuiți în motoare, ci de cantitatea de dioxid de carbon eliberată în atmosferă; valoarea unui concediu nu se va mai măsura în numărul de obiective vizitate, ci în capacitatea lui de a ne regenera forțele, sufletul și mintea; calitatea unui aliment nu va mai fi dată de cantitatea de calorii, ci de calitatea ingredientelor; prețul unei prestații sociale sau culturale nu se va mai calcula pe baza contravalorii orei de lucru tarifare, ci pornind de la gradul de apreciere la beneficiari, cuantificat probabil prin puncte culese prin metode de prelucrare electronică etc.

                     Am pierdut iluzia controlului asupra sferei private, dar am câștigat libertatea de a opta pentru devieri de la standardul carierei bazate exclusiv pe bunăstarea materială. Nu mai avem acea frică de a fi luați în derâdere, indiferent cât de insolite vor fi drumurile pe care ni le vom alege în viață.

                    Am pierdut obligația de a trăi cu un scop și am (re)câștigat dreptul de a proclama viața în sine drept țel suprem. Acest lucru se reflectă în consolidarea curajului nostru civic, în creșterea disponibilității de a ne implica în luarea deciziilor. Noul val de interes pentru politică din rândul tineretului este un semnal îmbucurător în acest sens. Aș merge într-atât de departe încât aș sugera chiar debutul unei noi forme de guvernări, următoare democrației, probabil una de gen „ciberocratic”.

                    Am pierdut fără doar și poate câteva libertăți individuale, dar majoritatea dintre ele este pe cale de a fi redobândită. Va trebui să ne consolăm cu faptul că nu toate. Așa cum astăzi nu mai este de conceput să ne transportăm copiii în mașini fără scaune special concepute pentru siguranța lor, probabil că în viitor nu va mai fi posibil să accesăm anonim internetul sau să tăinuim o boală.     

                    Am pierdut graba, redescoperind valențele adăstării. În privința aceasta, cred că primăvara anului 2020 marchează trecerea noastră, în bloc, ca Omenire, de la o etapă de acumulări, la una de decantări. Se inversează prioritățile, se deplasează accentul dinspre material spre imaterial. Digitalizarea este și ea din sfera impalpabilului, și ea a preluat ștafeta. Nu va mai putea fi oprită, dar asta nu însemnă că ne va dăuna.

                    Ce vreau să spun este că Omenirea va face un salt calitativ. Poate nu-l vom percepe instantaneu, doar timpul ne va releva această schimbare. Sunt convinsă că „momentul Corona” va intra în istorie ca un punct de cotitură, reper al unei schimbări radicale de paradigmă.

                    Vă mulțumesc !  

Cu plăcere! Ați adus în discuție subiecte care mă interesează. Sunt prima care profită de ocazia de a-și limpezi gândurile, legat de aceste teme. Și eu vă mulțumesc pentru invitația la dialog!