Eginald Schlattner

un Senior al culturii

portret realizat de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Eginald Norbert Schlattner s-a născut la data de 13 septembrie 1933 la Arad, a copilărit la Făgăraș și a studiat la Sibiu, Brașov și Cluj. De formație inginer hidrolog, a optat mai târziu pentru teologie, devenind preot protestant. Trăiește la Roșia, lângă Sibiu unde activează ca preot și romancier român de limbă germană.

La ceas aniversar, în anul la care România sărbătorește Centenarul Unirii, pe data de 12 noiembrie 2018, Universitatea ”Babeș Bolyai” din Cluj acordă preotului și scriitorului Eginald Norbert Schlattner, în semn de prețuire pentru meritele sale în calitate de om de cultură polivalent, titlul de Doctor Honoris Causa.

Doctor Honoris Causa

Acest act festiv de recunoaștere și de recunoștință este implicit și un enunț al unui adevăr lăsat adesea în umbră: anume că nu numai românilor de naționalitate română le datorăm Marea Unire, ci și cetățenilor aparținători ai naționalităților conlocuitoare. Prea puțin se știe, de exemplu, că pe 8 ianuarie 1918 sașii s-au adunat la Mediaș și s-au pronunțat, la fel ca acea 100.000 de români care se adunase cu o lună în urmă la Alba Iulia, în favoarea înfăptuirii României Mari.

Dar nu despre aceasta vorbim când îl omagiem pe omul de cultură Eginald Schlattner. Cine este acest Domn, în germană Herr, de fapt? Scriitorul celebru, cunoscut în străinătate mai mult decât la el acasă, despre a cărui operă s-au scris deja lucrăride diplomă și doctorate? Omul despre care s-au turnat 45 de filme documentare? Scriitorul ale cărui romane se ecranizează? Preotul care refuză să-și părărsească parohia, oficiind slujba singur în biserica rămasă goală, după ce toată suflarea germană a satului a plecat în Germania? Părintele de penitenciare, care cutreieră închisorile, aducând alinare celor încarcerați, duhovnic din convingere, deschis deopotrivă protestanților cât și celor care aparțin altor confesiuni? Inginerul hidrolog persecutat și închis cândva de comuniști, condamnat pentru „omisiunea denunțării de trădare de patrie”, silit să lucreze mai apoi ca salahor, surghinuit prin creieri de munte? Sasul ardelean care e mândru că e român? Părintele, soțul, tatăl, eruditul? Citind biografia sa, pe bună dreptate ai impresia că ai de-a face nu cu unul, ci cu mai mulți oameni deodată.

În timp ce scriu cuvântul „portret” în titlu, mă-nfioară un gând: „Doamne, nu mă lăsa: pentru a câta oară numele lui Eginald Schlattner se alătură unui cuvânt înrudit cu teribila „caracterizare”, de care-a avut parte o viață-ntreagă, el, subiectul predilect al torționarilor proletcultiști?!”

Îmi propun să contracarez îndărătnicia destructivă care i-a fost destinată atâta amar de vreme, contrapunându-i o stare de spirit care vine tocmai din flancul opus, cel al gândirii libere, luminoase. Mi-o inspiră, paradoxal, omul care numai de lumină și de libertate n-a avut parte, pe vremea când a stat închis într-o chilie obscură, la cheremul unor anchetatori zeloși, neînduplecați. Este aproape un miracol cum a reușit să nu se molipsească de la ei de amărăciune și cinism, rămânând deschis și vesel. Incredibil cum a reușit să se mențină echilibrat, după modelul de viață cumpătat al burgheziei săsești, în ciuda faptului că istoria familiei sale se citește ca un lung șir de persecuții, deposedări, confiscări, deportări, exmatriculări, încarcerări, accidente și nedreptăți!

Dimpotrivă, de câte ori îl vizitez, nu mă pot opri să nu remarc umorul sănătos și doza solidă de realism cu care Eginald Schlattner dezamorsează orice posibil atac de lingușiri mieroase. Sunt admirabile aceste calități conviviale ale omului pe care mă consider privilegiată că-l pot numi prieten. Dar ceea ce mă impresionează și mai mult la Domnia-Sa este erudiția pe care o servește în doze mici, fără să epateze, legând surprinzător de bine domeniile pe care i-a fost dat să le aprofundeze: cel tehnic,ca inginer hidrolog, cel teologic, ca preot creștin reformat, cel umanist, prin evantaiul pluridisciplinar propriu programei școlilor ardelene, pe care le-a absolvit eminent în secolul trecut, școli la care se preda inclusiv latina veche, și cel istoric, acumulat într-o lungă viață sub frământări fasciste, comuniste, capitaliste…Nu în ultimul rând adaug domeniul meu preferat, cel literar și lingvistic, pe care îl stăpânește la perfecție, grație pasiunii sale pentru carte, dar și experienței sale vaste, de autor poliglot.

Din start mă feresc de pericolul de a-l descrie doar prin prisma acelui episod tragic din tinerețe, cel al detenției nedrepte, deși el constituie un capitol definitoriu al biografiei și operei sale. Consider că sunt deja suficienți admiratorii și criticii care au disecat acest subiect, întorcându-l pe toate fețele și exploatând la maximum deliranta relație-controversă dintre călău și victimă.

Unii au făcut-o probabil din dorința de a scrie ceva senzațional, alții poate și din cauză că s-au simțit descumpăniți față cu dimensiunile considerabile al scrierilor lui Eginald Schlattner. Din experiență proprie pot spune însă că romanele sale, deși voluminoase, se citesc dintr-o răsuflare și au calitatea de a atrage deopotrivă tineri și vârstnici, emanând nostalgii și pansând răni pe care unii dintre noi le descoperă abia după ce le văd (de)scrise acolo, franc, dezarmant, eliberator.

Faptul că operele sale sunt scrise în limba maternă, germana, poate servi la rândul său drept pretext de scuză, dar nici acesta nu mai este fondată de când operele sale s-au tradus și se traduc necontenit, nu numai în română, ci și în spaniolă, maghiară, polonă, portugheză, rusă, turcă, japoneză … iar lista nu se oprește aici. E suficient să spunem că numele romancierului Schlattner este prezent în lista celor mai valoroși o sută de autori de limbă germană ai deceniului 1999-2001!

Las așadar intenționat în paranteze trecutul de deținut politic al octogenarului cu nume sonor, de cavaler medieval, activ în slujba Creștinătății, cum îl numește elegant Academicianul George Păun, și mă concentrez pe atât de multe alte lucruri interesante, care rămân de spus despre acest fascinant om și personaj de roman, investit cu curajul de a nu se conforma rigorilor în mai toate compartimentele vieții sale. Un protestant în sens literal, devotat cauzelor care merită lupta.

Aș începe prin a spune că, după ce l-am cunoscut personal, am constatat că omul din spatele legendei romancierului cu temperament nărăvaș, care s-a țesut cumva de la sine în jurul său, nu confirmă deloc acest clișeu. Dimpotrivă, mă-ncumet să spun că trăsătura sa de caracter cea mai marcantă nu este răzvrătirea, ci opusul ei, blândețea statornică. Avem de-a face cu un sas ardelean care refuză să se dea bătut în fața sorții, rămânând la vatră și continuând să-și ducă viața așa cum este învățat, mărturisind cu neștirbită încredere: „Dumnezeu mă vrea aici”.

Acesta este și titlul cărții semnate de Profesorul universitar bucureștean Radu Carp, volum apărut la editura Lumea Credinței în primăvara anului 2018, o carte-dialog, care conține pilonii principali ai concepției despre lume și viață a preotului sibian Eginald Schlattner. Este o carte plină de idei demne de reținut, cel puțin la fel de memorabile ca acelea enunțate cândva de un alt protagonist atipic, Petre Țuțea (rog esteții să-mi scuze alăturarea de nume, hazardată poate, la prima vedere).

Din paginile acestei cărți se desprinde portretul unui „Schlattner –autorul care reflectează despre religie, despre revelația lui Dumnezeu în propria viață, omul Cetății care încearcă să înțeleagă mecanismele Istoriei și cum s-au derulat acestea pe parcursul vieții unui om, persoana care își descoperă permanent rădăcinile identitare, de membru al unei comunități pe cale de dispariție.” (citat din prefața scrisă de Radu Carp la volumul „Dumnezeu mă vrea aici”).

Ce altă dovadă mai clară de patriotism putem pretinde decât atașamentul față de glia natală? Românii au în EginaldSchlattner un ambasador din rândurile proprii, care s-a decis să arate lumii că „există și o altă Românie, pe care m-am străduit s-o fac cunoscută și crezută peste hotare” (op. cit.,pag. 51). Dealtfel, Eginald Schlattner deține deja din 2002 titlul de Ambasador Cultural al României iar în anul 2003 Președintele Austriei i-a înmânat Crucea de Onoare pentru Literatură și Artă, clasa I – Litteris et artibus.

Mai mult chiar, un preot evanghelic care nu se sfiește să mărturisească legătura intimă care-l leagă de ortodoxie, cine-a mai auzit de-așa ceva?! La 85 de ani, fără a-și nega apartenența la etnia germană, tot el ne dă o lecție de smerenie și respect față de România, recunoscând deschis: „Faptul că am putut să scriu trei romane în limba mea maternă îl datorez nu numai mamei mele, ci în mare măsură patriei mele, care niciodată nu ne-a interzis limba, nici pe stradă, nici acasă la școală și nici la biserică” (op. cit., pag. 56). Tot Domnia-Sa spune, în altă parte: „În mod paradoxal, e mai ușor să fii neamț în România decât în Germania, plecat ca neamț de aici, unde nu ești recunoscut ca atare. Acolo, dacă ai noroc, nu te consideră Zigeuner, ci român.

Dealtfel, patriotismul și curajul par a se moșteni din tată-n fiu în familia Schlattner, părintele lui Eginald fiind pe vremuri ofițer în Armata Regală Română, nu în cea austro-ungară, cum era obiceiul sașilor de pe atunci. Același cap de familie a hotărât mutarea de la Arad la Făgăraș, în momentul în care se finaliza războiul, atunci când încă se mai cumpănea dacă Banatul va reveni Ungariei sau României. S-a-nfăptuit aceasta în ciuda faptului că se vorbea maghiara în casă, la fel de bine ca româna și germana (bunica din partea mamei se trăgea dintr-o familie de nobili maghiari).

Revind la portretul acestui adevărat Senior al Culturii, creionez câteva din ideile sale, pe care le redau în cuvintele sale proprii. Se deduce din scrierile sale, așa cum el însuși mărturisește, „încercarea de cunoaștere și recunoaștere a celuilalt, care este diferit de tine prin obiceiuri, religie, port, dar mai ales prin ponderea limbii lui materne”. (pag. 97). Recomandă acest model de acțiune, pe care l-am putea numi modelul transilvan de conviețuire pașnică inclusiv politicienilor din Uniunea Europeană, ca soluție de armonizare prin integrare, nu prin asimilare. Și nu se rezumă doar la enunțarea sa în teorie, ci-l aplică în viața de zi cu zi, ca de exemplu atunci când deschide porțile bisericii și casei parohiale din Roșia pentru consătenii cu tenul brun, care locuiesc „în vale”. Nimic neobișnuit pentru un sas care a copilărit în forme de conviețuire firești, printre români, maghiari, evrei, germani, armeni și țigani, pe când încă nu se inventaseră noțiunile tehnice de „multietnic”, „multicultural” sau „Leitkultur” (cultură de ghidare).

Cum îl împacă pe Dumnezeu? Ei bine, iată cum: ”Liturghia cântată o țin întotdeauna în limba germană, fiindcă așa este învățat Dumnezeu de 800 de ani. Predica o țin însă în limba română, dacă sunt români. Iar dacă sunt și români, și nemți, atunci țin două predici diferite despre texte diferite, ca bunul Dumnezeu să nu se plictisească.”(op. cit., pag. 103).

Nonconfromismul lui Eginald Schlattner se simte până și în limba scrierilor sale, un amestec de influențe care s-a conservat în Ardeal datorită izolării geografice și politice îndelungate („un limbaj german influențat de idiomul austriac de la care, în mod conștient, nu mă abat în romanele mele, deși pe alocuri este demodat”, mărturisește în autobiografie). Această particulartate contribuie la atracția pe care romanele sale o exercită asupra cititorilor germani din afara granițelor României. Pe scurt, inclusiv din punct de vedere lingvistic, Eginald Schlattner este un unicat, în sensul cel mai autentic.

Personalitatea sa atrage parcă acum mai mult decât oricând atenția celor mai diverși intelectuali și artiști, care îl vizitează din ce în ce mai des, în grupuri din ce în ce mai numeroase. Cortegiul musafirilor se extinde dincolo de granițe, vârste, naționalități, cetățenii, etnii, religii sau profesii. Singura condiție care se subînțelege din oficiu este spiritul deschis. Cu aceeași bucurie, părintele îi primește pe toți și găsește cuvântul potrivit pentru fiecare. În ciuda vârstei sale venerabile și a inevitabilului cortegiu de limitări fizice aferente, conservă o vioiciune de minte cu care parcă abia a început să iasă la drum, încurajându-și interlocutorii să depene idei proaspete, adesea surprinzătoare, noi, profunde. Idei de schimbat lumea, dar numai prin consens, fără a forța sau impune vreodată ceva! După o audiență la Domnia-Sa, toți cei prezenți pleacă parcă mai bogați sufletește, însuflețiți, energizați.

Privită din perspectiva actuală, decizia de a-i acorda Domnului Eginald Schlattner titlul de doctor honoris causa, venită din partea Universității din Cluj, aceeași universitate care în 1957 l-a exmatriculat pe motiv de … absențe nemotivate, pentru că fusese arestat, este mai mult decât o măsură reparatorie. Este o elegantă reverență în fața celui care, neclintit în credința sa, și-a dedicat viața și opera idealului conviețuirii în bună înțelegere și acceptare reciprocă.

Valoarea simbolică a acestei recuperări ne confirmă odată în plus valabilitatea crezului său neclintit: „Fantezia lui Dumnezeu depășește toate previziunile noastre”. Se-nchide astfel un cerc, vicios la propriu și la figurat și se deschide în același timp o perspectivă nouă asupra puterii nemăsurate a cuvântului, mai puternic decât ura, atunci când e folosit cu răspundere și cumpănire.

Claritatea pe care o aduce această recunoaștere oficială ne aduce și pe noi cu un pas mai aproape de idealul acelei normalități după care România tânjește de o sută de ani, după ce elitele ei au fost suprimate sistematic, cu îndârjire dictată de rațiuni politice dezumanizante. Avem nevoie de modele, ca de aer! E o mare ușurare să constatăm că, deși procesul acestei renașteri spirituale nu poate fi accelerat din afară, până la urmă protagoniștii adevărați ai istoriei își află locul meritat, pe vârfuri, chiar dacă uneori e nevoie de decenii până când se înfăptuiește acest ideal.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Spania 2018

Cărți sub semnătura scriitorului Eginald Schlattner:

  1. Cocoșul decapitat, sub titlul original Der geköpfte Hahn, editura Paul Zsolnay, Viena, 1998 și în anul 2001 la editura dtv, München, Germania, colecția Taschenbuch (în total 14 ediții): În limba română s-a publicat la Editura Humanitas, București, 2001, în traducerea Doamnei Nora Iuga. Romanul a fost ecranizat în regia regretatului Radu Gabrea. Este bestseller inclus pe lista cea mai cunoscută din Germania (Süd-Westdeutscher Rundfunk, pe scurt SWR).
  2. Mănușile roșii (Rote Handschuhe), editura Paul Zsolnay, Viena 2001, ulterior preluat de editura dtv din München și reeditat în șapte ediții. Mănușile roșii figurează printre cele mai bune 100 de romane scrise în limba germană în perioada 1999-2001, selectate de Institutul Inter Nationes și de Goethe-Institut. În limba română a apărut la Editura Humanitas. S-a tradus între timp în maghiară, polonă, spaniolă, portugheză, rusă. Transpus pe ecran în anul 2010, în regia lui Radu Gabrea. Bestseller (locul cinci din zece, lista SWR, 2001).
  3. Clavir în ceață (Das Klavier im Nebel), editura Paul Zsolnay, Viena 2015, titlu preluat de editura dtv din München în anul 2007, cu un total de șapte ediții. În limba română a apărut la editura Cartier, Chișinău, în traducerea Doamnei Catrinel Pleșu.
  4. Vecinul meu, regele și Odem (Mein Nachbar, der König, respectiv Odem), două titluri editate concomitent la editura Schiller, Sibiu-Bonn de dr. Michaela Nowotnik, care a obținut titul de doctor summa cum laudae tematizând romanul Mănușile roșii (titlul lucrării de doctorat: Biografia de care nu poți scăpa, Köln, 2016).
  5. Wasserzeichen (*traducere în lucru, sub titlul Filigran), editura Pop, Ludwigsburg, Germania 2018.

Articol