Capitolul ”Ne cunoaștem din vedere”

            Pe Eleonora am văzut–o pentru prima oară pe când aveam paisprezece ani. Începea anul şcolar în toamna lui 1982 şi eram destul de emoţionate după admiterea la „Treapta I”. Liceul Gheorghe Lazăr avea renumele de a fi cel mai bun din judeţ. Noi, liceenii ne consideram deopotrivă norocoşi pentru că intrasem, dar şi ghinionişti, ştiind că ne aşteptau patru ani de chinuri grele. „Bastilia”, al doilea nume sub care era cunoscut liceul nostru, nu lăsa loc iluziilor.

            Generaţia noastră era excesiv de numeroasă. Graţie unui decret emis cu şaisprezece ani în urmă de dictatorul însetat de tineret revoluţionar, rata natalităţii crescuse subit. Noi, „decreţeii” ne rostogoleam acum ca un tăvălug peste instituţiile de învăţământ din toată ţara. În loc de trei–patru clase paralele, aveam zece. Adeseori, orele se ţineau în încăperi înghesuite, amenajate pe la subsoluri.

            Cu toată abundenţa de fizionomii proaspete care asaltau retina mea nededată încă la „luminile oraşului”, pe Eleonora am remarcat–o chiar de la prima adunare la careu, în curtea liceului. În paranteză fie spus, reciproca nu e valabilă: de când mă ştiu, n–am prea bătut la ochi decât la a doua vedere, dar când e să mă remarc, sar adesea peste cal. Închid paranteza.

            Eleonora ieşea din cadru, la propriu şi la figurat. Încă de pe atunci se desenau contururile tăioase ale celei care în anii studenţiei avea să–şi atragă faima de „mustangă clară”. Pentru cine n–a apucat s–o cunoască îndeaproape a rămas în amintire ca „o Afrodită a promoţiei noastre”. O caracterizare vădit nedreaptă, căci fizicul atrăgător era doar o latură a personalităţii ei complexe.

            De talie neobişnuit de mare pentru o fată de vârsta noastră, suplă până la limita cu asceza, părea că priveşte cumva, peste capetele noastre, cu un fel de indiferenţă dispreţuitoare. Nasul drept, marcant, în uşoară contradicţie cu pielea ei fină ca de bebeluş, ar fi trecut neobservat dacă nu s–ar fi nimerit adesea în compania „cârmei” fără echivoc a prietenei ei nedespărţite, Mia. Aşa se face că, mai în glumă, mai în serios, gurile rele şuşoteau câteodată pe seama lor, poreclindu–le „năsoasele”.

            Răceala nedisimulată cu care Eleonora trata tot ce o înconjura vădea o siguranţă de sine demnă de invidiat. Tocmai siguranţa aceea îmi lipsea mie, aterizată direct din „mediul rural” în mijlocul unei încrengături de clici şi găşti de la oraş, într–un puzzle care îmi tăia, pur şi simplu, respiraţia.

            Ocupată fiind cu supravieţuirea în hăţişul în care mă regăsisem în clasa mea, am pierdut–o pe Eleonora din vedere în următorii trei ani de liceu. Ne zăream doar sporadic, pe hol sau pe la câte un chef–monstru unde se reuneau stele şi steluţe din mai multe clase. De ştiut ne ştiam din vedere, aşa cum te cunoşti cu doi–trei colegi de generaţie, mai răsăriţi. Oricum, şi dacă ne–am fi cunoscut mai bine sunt convinsă că nu am fi avut prea multe de împărţit. Felul ei de a fi, direct, uşor arogant şi sarcastic nu era o invitaţie la dialog.

            Exista, totuşi, la ea un chiţibuş care nu–mi dădea pace. Spre deosebire de restul specimenelor cu aere de superioritate din cercurile noastre, Eleonora impunea distanţa din cu totul alte motive. La ea era un reflex de autoapărare. Era pur şi simplu rezultatul unei plictiseli fără margini. De altfel, se zvonise printre colegi că „gagica” era „beton” la matematică şi îi cam băga în buzunar pe profesori. Nu se sfia să conducă detaşat clasa, fără vreun efort aparent. Era imposibil de ghicit cum reuşea să le ştie pe toate, câştigând premii peste premii pe la olimpiadele şcolare, dar cultivând în paralel un stil de viaţă excesiv de dezordonat.

            Nimic din ce făcea ea nu era cu jumătate de măsură. Ura mediocritatea. Nu puţini erau băieţii pe care îi băgase sub masă pe la concursurile neoficiale de băutori de bere. Pe tocilari îi ironiza cu un sadism de–a dreptul diabolic, iar din aventura amoroasă cu un coleg deşucheat, dintr–o clasă superioară, nu făcuse niciodată un secret. Fiecare acţiune, fiecare gest sau cuvânt rostit de ea era un prilej de sfidare, o invitaţie la încălcarea regulilor universului nostru mic–burghez.

            Câtă vreme îndeplinea exemplar „condiţiile de existenţă” şi „enunţul problemei”, depăşind aşteptările prin rezultatele şcolare, nimeni nu îndrăznea să o critice.  Aveam de–a face cu un caz clasic de „prinde orbul, scoate–i ochii”.

            Dar să ne înţelegem de la bun început: departe de a întruchipa prototipul elevului indisciplinat, sau al adolescentului inobedient, Eleonora se autodepăşea şi în planul rebeliunii. Rolul de delicvent simplu nu era al ei, ci rămânea rezervat altora, căci existau – har Domnului, destui care trăiau periculos, sub ameninţarea exmatriculării, din diverse motive clasice. Ceea ce o individualiza pe Eleonora în tot peisajul acesta nebulos era vastitatea actelor de indisciplină pe care le „colecţiona” şi talentul înnăscut de a se opri de fiecare dată la marginea prăpastiei, înainte de a face pasul fatal. Nu–i de mirare că, mai nimeni nu se încumeta să–i fie tovarăş, de teamă să nu observe prea târziu capcana, alunecând în ea. Ca s–o scurtez: Eleonora avea un „bâzdâc” periculos, îi plăcea riscul evitat în ultima clipă, uzând de inteligenţa ei ieşită din comun. Când mă uit acum înapoi, mă mir şi eu cum noi, cei din jur, am reuşit să supravieţuim urgiei.

*

            Aş minţi dacă aş spune că decizia de a deveni prietena ei mi–ar fi aparţinut, însă înclin să cred că a fost un concurs de împrejurări, ceva involuntar. Cel puţin eu n–am băgat de seamă vreo manipulare. Dar parcă poţi să ştii în ce proporţie s–au amestecat pe atunci întâmplarea şi intuiţia?

            Ocazia cu care ne–am cunoscut mai îndeaproape a venit în ultimul an de liceu, la o Olimpiadă Naţională. Până la acea dată eu preferasem disciplinele umaniste, participând la concursurile de literatură sau limbi străine, în timp de Eleonora se axase mai mult pe ştiinţele exacte. Odată cu finalizarea studiilor am fost nevoite să ne ocupăm de disciplinele pentru admiterea la facultate. Independent una de alta, decisesem să atacăm specializarea cea mai râvnită de la ASE din Bucureşti, Economia Turismului. Aşa că ne–am trezit concurente la geografie. Prompt, ne–am calificat la faza pe ţară şi ne–am zis că nu strică să ne plimbăm puţin pe banii statului.

            În anul acela, finala se ţinea la Suceava. Nu mai ţin minte cine făcea parte din delegaţia sibiană în afară de noi. Oricum, nu avea importanţă, pentru că noi două nu ne potriveam defel cu restul lumii. Toată tevatura heirupistă specifică mişcărilor de tineret din acea vreme ne provoca greaţă. Probabil că şi alţi colegi simţeau la fel, dar majoritatea se aranja cu situaţia, după puteri. Sub pretextul unei indispoziţii închipuite pe care Eleonora a  mimat–o convingător, ne–am prefăcut că rămânem în dormitor în ziua în care era planificată excursia prin împrejurimile oraşului.

            Nu plecaseră bine autocarele cu elevi, şi noi deja ne aşternuserăm la drum spre oraş. Eleonora avea un plan destul de clar cu locurile pe care vroia să le vadă. Pentru început, ruinele cetăţii lui Ştefan cel Mare, apoi centrul oraşului, în special monumentele sacrale şi, nu în ultimul rând, avea „poruncă” de la Sandu să mănânce o tochitură moldovenească. Aveam să aflu mai târziu că Sandu, un maramureşean zvelt cu apucături vesele, nu era nimeni altcineva decât tatăl ei. Fidelă motoului libertin după care se ghida în viaţă, Eleonora îşi trata părinţii de la egal la egal, numindu–i pe numele mici, Sandu şi Mărioara.

            După ce am fumat câte o ţigară lângă ruinele de pe dealul de deasupra oraşului, am purces cătinel spre centru. Era o zi însorită, aveam timp berechet şi parcă toată lumea ne râdea în faţă. Pentru mine era prima zi de relativă seninătate, după o îndelungă perioadă de tristeţe. Traversam cea dintâi şi cea mai zguduitoare criză sentimentală din viaţa mea. Lăsată în voia sorţii de băiatul de care mă ataşasem nepermis de tare, nu reuşeam să înţeleg cum de nu–mi furnizase niciun fel de explicaţie logică la plecare, nici măcar una ticluită din mers.

            Din perspectiva deja consumată a primei dezamăgiri în dragoste, după aventura cu al ei Călin, Eleonora părea că înţelege foarte bine frământarea mea. Rolul protector, de „mamă de albine” cum obişnuiam noi să ne alintăm pe atunci, o prindea bine. În anii care au urmat m–am regăsit adesea în postura asta de copil protejat sub aripa ei. Poate că şi statura mea mai scundă şi nesiguranţa caracteristică au contribuit la distribuţia rolurilor noastre după acest tipic.

     Obişnuită cu stilul sictirit al ardelenilor, care iau în derâdere mofturile unora legate de „măreţia istorică a poporului român”, sau exaltarea religioasă a altora, nu mică mi–a fost mirarea să constat că tocmai Eleonora cultiva smerenia faţă de cultul voievozilor apuşi, respectiv evlavie prin bisericile din oraş. De parcă cineva ar fi apăsat la ea pe un comutator imaginar, stările de reverie şi de concentrare maximă  alternau cu fazele sprinţare, pline de veselie zburdalnică. Plutea în aer o undă abia perceptibilă de instabilitate periculoasă.

            Spre finalul zilei ne–am comandat la o terasă obligatoria tochitură şi câte o bere, încununându–le cu o ţigară Snagov. Fumatul era o meteahnă unanim răspândită în rândurile generaţiei noastre de adolescenţi teribilişti, dar o practicam cu fereală faţă de părinţi şi profesori. Oferta de tutun de pe piaţă era mai mult decât modestă. Eram încă în faza ţigărilor cu filtru, de regulă Snagov sau Cişmigiu, care semănau cu țigările Kent  şi nu îngălbeneau degetele precum Carpaţi–ul proletar.

            După ziua petrecută împreună, am revenit la dormitoarele comune şi am participat, normal, la proba scrisă. Eleonora a luat o menţiune iar eu m–am clasat cu chiu cu vai undeva pe la „şi alţii”.

*

– La ce te gândeşti? o întrebă Jake la micul dejun, în timp ce-şi beau cafeau. Mia trase cu nesaţ din ţigara Kent şi contemplă o clipă firicelul de fum care i se prelingea printre degete.

– Cum ţi se pare nasul meu? îl întrebă ea într-o doară, ignorându-i întrebarea.

– Un năsturel drăgălaş. Finuţ, micuţ, se potriveşte perfect cu tine, deşi, dacă mă gândesc bine, din fire eşti mai hotărâtă decât pari la prima vedere. Îmi place, ca tot ce e al tău, fireşte. Dar de ce mă-ntrebi?

– Şi dacă ţi-aş zice că nu e al meu?

– Cum adică? Doar n-o fi din gumă de mestecat, glumi el, aplecându-se peste masă, cu gând s-o necăjească,
gâdilând-o.

– Jake, dacă ţi-aş spune că până la şaisprezece ani am avut un nas coroiat, absolut imposibil, mare cât o roată de car şi că mi-am făcut o operaţie estetică pe când eram la liceu, ce-ai zice?

– Ha, ha, ha! – izbucni Jake în hohote. Scuză-mă, icni printre lacrimi, doar pentru o clipă am încercat să-mi imaginez ce faţă ai avea şi viziunea a fost aşa de hidoasă. Iartă-mă, te rog, n-am vrut să te supăr. Dacă e adevărat, ei bine, aş zice că m-aş mira un pic, pentru că nu-mi închipui că în România cenuşie se putea face aşa operație cu pretenții. Chiar vorbeşti serios?

– Pe cuvântul meu, îl săgetă ea, acră. Ce, n-ai mai auzit de deviaţie de sept?

– Păi dacă-i aşa, mă gândesc că bine-ai făcut, își recăpătă Jake seriozitatea. Sper că nu te-au tachinat prea tare colegii după aceea.

– Ba bine că  nu, îi răspunse ea cu năduf. De ce crezi că m-am făcut aşa bătăioasă?

– În tot răul e şi-un bine. Nu-i rău să fii brav. Ţi-o spun eu, pe cuvântul meu de pompier, râse irlandezul chipeş, îndreptându-şi arătătorul spre insigna de pe buzunarul stâng al uniformei. Ce Dumnezeu, iubito? Suntem în plin mileniu trei! Trăim în Big Apple; cum dai pasul, vezi peste tot botox, lifting şi silicon, fără restricţii! Jos pălăria, operaţia a reuşit perfect!

– Ştiu, dar mă interesează ce gândeşti tu.

– Honey, sunt nebun după năsucul tău, zău! Te văd fericită, asta-i perfect. Ce vrei mai mult?

– OK. Am vrut doar să ştii. Îmi pare rău că nu ţi-am spus mai devreme.

– Nicio problemă, iubire. Nici eu, să fi fost în locul tău, nu cred că aş fi forţat nota, confesându-mă. Ştii că numai prezentul contează! În fond, trecutul nostru nu-i de nasul nimănui. Apropo, cum de ţi-a venit acum, netam-nesam, să deschizi subiectul ăsta? Nu cumva te-ai hotărât să citeşti jurnalul?

– L-am răsfoit un pic. Nu-i redactat rău, ai avut dreptate. La câte mizerii citesc zilnic, manuscrisul ăsta e chiar destul de bun. Subiectul e prăfuit şi din altă lume, nu interesează pe nimeni aici şi acum, dar pentru mine are valoare aproape documentară. Dar, dacă am vreme, o să-l parcurg, din curiozitate ştiinţifică. Deşi, e foarte subiectiv, fireşte.

– Aha, „valoare documentară”, zici tu. Păcat că nu-nţeleg limba voastră. Nu ştiu de ce, dar am impresia că m-ar interesa unele amănunte „documentare”, râse el încă o dată, şugubăţ, trăgându-se ostentativ de vârful nasului.

– Clown ce eşti, îl dojeni ea zâmbitoare şi-l împinse spre uşă. Vezi că ajungi prea târziu la lucru şi-ţi pleacă gaşca fără pompier-şef!

*

– E liber scaunul acesta?

La auzul întrebării, Mia ridică privirea, trezită cam brusc din reverie.

– Sigur că da. Ia loc, te rog, îi răspunse fetei brunete care se postase  în faţa ei, cu tava de cantină în mâini.

– Cred că ne cunoaştem din vedere, deschise nou-venita conversaţia, în timp ce se aşeză pe scaunul de lângă ea. Eu sunt Eliza, continuă întinzându-i mâna.

– Mia, încântată de cunoştinţă, Eli… ăăm, Eliza, îi răspunse Mia. Da, ai dreptate, ne-am văzut pe coridor. Tu lucrezi la Marketing, nu-i aşa?

– Da, iar tu la machetare, nu?

– Îhîm, aprobă Mia din cap, cu gura plină. Sunt tehnoredactor de mai bine de zece ani.

După o pauză de câteva minute în care fiecare îşi văzu de mâncare, Eliza deschise din nou vorba:

–  Eu sunt nou angajată şi-mi place mult aici. Te invidiez că ai acumulat atâta vreme la editură. Sper să pot spune şi eu la fel peste zece ani. Apropo, după program am de gând să dau o mică petrecere, ca să ne cunoaștem mai bine, între colegi. Ce zici, ai chef să vii?

– De ce nu? Unde se ține?

– Am vorbit cu șeful și-a zis că dacă e doar un pahar de vorbă și niște fursecuri putem rămâne în sala de conferințe. Ne vedem acolo la cinci?

– E-n regulă, Eliza. Pe curând!

            – Abia aștept! Ciao!

Mia se miră de propria ei spontaneitate. N-avea obiceiul să accepte așa ușor invitații mondene, la small talk. De fapt, chiar o enervau strădaniile penibile ale unora dintre noii colegi care se căzneau, vizibil stresați, să se integreze cu orice preț. Însă fata asta o impresionase, cumva plăcut, nici ea nu știa exact de ce. Poate din cauza accentului ei est-european – avea să afle mai târziu că era grecoaică la origine – sau poate din cauza cerceilor ei cocheți care atârnau ca două perluțe sub lobul urechii.

Mai târziu, în sala de seminar, în timp ce conversau într-un cerc de colege avea să o studieze de la distanță, constatând că o fascinau mișcările ei agile, degetele lungi și fine, o anumită duritate disimulată în dosul fragilității de ființă suplă, dar osoasă.

Obosită și oarecum confuză, Mia ajunse acasă, seara, ceva mai târziu decât de obicei. Cum Jake era de serviciu și peste noapte – lucra 12 cu 24 – își luă un sandviș și un pahar de vin, se așeză pe canapeaua din sufragerie și se așternu mai departe pe citit.