Privit prin prisma efectului Bernoulli, paradoxul distanțelor este că, dacă sufli aer între două foi de hârtie, ele se apropie una de alta. Deci nu se îndepărtează, cum s-ar crede la prima vedere. Distanța, așadar, poate fi și un factor de apropiere, atunci când e privită în dinamică.

Unii susțin că distanța ar acționa asupra sentimentelor precum vântul asupra focului: flacăra abia pâlpâindă o stinge, dar vâlvătaia o-ntețește mai mult. Sau că, privite dintr-un punct îndepărtat, lucrurile își pierd claritatea și devin neglijabile.

Există o puzderie de cugetări, mai mult sau mai puțin profunde, care descriu efectul distanței asupra percepției noastre. Lăsând la o parte platitudinea unora dintre aceste „înțelepciuni”, nu pot să nu remarc cât de contradictorii pot fi efectele înstrăinării asupra noastră, în special în contexte istorice atât de frământate cum sunt vremurile de masivă migrație pe care le trăim acum.

Ca exemplu, ce-i drept cam extrem, iau fanaticii religioși, care se radicalizează în occident, nu în ciuda faptului că sunt înconjurați de alte concepții, ci tocmai din cauza lor. Provocați de nostalgie și de îndepărtarea față de acel „acasă” pe care-l idealizează, încep să exagereze calitățile patriei lăsate-n urmă. Sună cumva cunoscut? Cel puțin acelora dintre noi, care, atunci când vizitează România, constată că nu e aceeași cu cea de care ținem strâns în memoria noastră, mai mult afectivă decât faptică, fenomenul acesta le-ar putea fi familiar.

Împăciuitoare sună vorba potrivit căreia vidul pe care-l lași în urma ta te substituie complet. Și că, dacă îți calci pe inimă, dând drumul cuiva drag, atunci când acela se va întoarce la tine din proprie inițiativă, îl vei putea considera ca aparținându-ți cu adevărat.

Unii dintre noi îndrăznesc să se întoarcă în România, încercând să pună pe picioare o afacere, o viață nouă, un viitor. Puțini reușesc să se reîmpământeze și să devină cetățeni convinși, așa cum enunță cugetarea de mai sus. Eu una, din păcate, nu-i cunosc decât pe cei cu care continui să mă întâlnesc pe afară, cei care i-au întors din nou spatele patriei, mai aprigi criticatori acum, precum fumătorii care se lasă de fumat pentru a doua oară și devin acerbi militanți împotrivă.

Din ce spun ei reiese că, dacă vrei să te faci auzit și să te realizezi după descălecarea în România, cel mai bine este să fii… italian, german, englez, olandez, turc sau orice altceva decât român care a plecat cândva.

De ce? Pentru că, spre deosebire de românii care excelează la spiritul autocritic, străinii tind să considere defectele noastre ca fiind inofensive și amuzante și să le trateze aproape drăgăstos, luându-le drept colorit local. Ei, într-un gest cavaleresc, de plecăciune galantă, adoptă nonșalant tocmai ceea ce pe noi ne ține-n loc, neștiind că astfel se fac părtași la ceva care mai târziu nu le va mai da drumul. Concesia lor se transformă pe nesimțite în temenea get-beget, sfârșind în dependență totală față de sistem. Dacă n-ar face-o, probabil că același „sistem” i-ar elimina mai devreme sau mai târziu, recunoscând în ei corpul străin, la propriu și la figurat, cel pe care mecanismul de autopurificare are datoria să-l anihileze.

Și la nivel macro apasă același „fier de călcat”. Băncile,companiile de afaceri sau organizațiile nonprofit străine care sosesc cu un set deja coagulat de valori și de metode-standard performante, se leapădă treptat de ele și, într-un proces de adaptare inversă, prost înțeleasă, preiau de la societatea românească exact acele metode fanariot-retrograde pe care româniile le critică de zor, deși le cultivă cu sfințenie: nepotism, corupție, dare de mită, trafic de influență, pile …

Printre puținii repatriați mulțumiți pe care-i cunosc, idealul de a fi „realizat” se definește prin agonisirea banilor de-o casă, ca refugiu la bătrânețe. Se vede treaba că acesta este țelul declarat al multora. Dar chiar și atunci când se atinge, contribuția lui la progresul țării este practic nulă. Ideea din spatele acestei replieri este că românul care se-ntoarce în țară o face din motive contrarii stimulentelor cu care instituțiile de stat încearcă să-l atragă și să-l coopteze. El vrea să fie liber și lăsat în pace, nu să se implice în dezbatere (deși probabil nici lui nu-i sunt indiferente destinele țării).

De ce asta? Probabil pentru că a fost dezamăgit înainte de a pleca și s-a obișnuit să sufle-n iaurt. Sunt mulți repatriați recidiviști cărora li s-a înecat elanul în deluviul respingerii din partea conaționalilor și instituțiilor mânate fie de ignoranță, fie de rea-voință. Nu chiar toți, e-adevărat…

Unii nou-veniți pleacă dublu dezamăgiți, hotărâți să nu mai repete în veci riscanta aventură păguboasă. Păguboasă zic, pentru că,dintre toți cei pe care i-am cunoscut în această situație, unul n-a reușit să-și recupereze nimic din ce-a investit, majoritatea având chiar de plătit un preț scump pentru a se elibera din încrengătura în care se înnodaseră involutar. Mă rog, vor zice unii, așa le trebuie! Să se răscumpere, dacă vor să-și merite dreptul la libertate!

Ce facem atunci? Continuăm să plutim, vânturați de curenții libertății, care ne poartă de colo colo, ca pe niște frunze supuse legilor mecanicii fluidelor? Dacă din toată afacerea asta nu semănăm decât vânt, poate merită măcar să consemnăm frământările noastre pe aceleași foi, care se apropie și se îndepărtează, după cum le atrage sau respinge curentul. Celuloză gânditoare…

Rămân la analogia cu legitățile naturii și cu principiile fizicii și zic:

Cine știe, poate-n arhivele milenului trei se va renunța la conceptul de distanțe și se va vorbi cu condescendentă mirare despre amuzantele„probleme” ale omului ante-informațional, aflat deja cu un picior în interconectarea perfectă, pe vremea când bietul individ se mai credeaîncă particulă concretă, cu un loc stabil și fix în lume, nu și undă, care rezonează și vibrează de zor, în continuă mișcare.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Spania, noiembrie 2017