Pescuitorul de perle

Profesor Maria Vaida, Cluj

Interviu cu scriitoarea Gabriela Căluțiu Sonnenberg

1. Stimată doamnă Gabriela Căluțiu Sonnenberg, ce amintiri din fragedă pruncie are un scriitor român din secolul XXI, trăitor pe meleaguri îndepărtate?

M-am născut în anul 1967, într-o comună cu locuitori de naționalități multiple, în inima Ardealului. Una dintre primele imagini care mi s-a întipărit pe retină este tavanul maiestuos boltit din camera în care dormeam în pătuțul meu de bebelușă. Nu aveam apă curentă, dar aveam … catedrală personală.

Casa, clădită cu simțul răspunderii prin grija parohiei sașilor, servea drept cămin tinerilor intelectuali care primeau repartiție în localitate. Cred că mă plictiseam, așa că spațiul de deasupra mea mă tenta, conferind aripi fanteziei mele aflate în fază incipientă. Căutam din priviri crăpături sau pete și mă bucuram dacă le găseam tot acolo unde le ”lăsasem”, de parcă aș fi revăzut un prieten drag.

În fragedă pruncie, până să învăț să-mi ocup timpul singură, mă cam plictiseam. Parcă aievea retrăiesc episodul în care m-am hotărât să demonstrez independență, cățărându-mă afară din pătuț și ascunzându-mă sub el. Ce spaimă i-am tras mamei mele, care nu-și imagina că un nou-născut e capabil de asemenea coordonare motrice! A crezut pur și simplu că mă furase cineva! Cu maliciozitate am tăcut mâlc în ascunzătorea mea, savurând efectul teatral al năzbâtieie mele.

Mai târziu am început să-mi terorizez familia cu refrenul ”mă plicti´, refren pe care-l cântam pe toate melodiile posibile și imposibile, prinse din zbor de pe la radio. După ce am crescut și am învățat să citesc, nu cred că m-am mai plictisit vreodată, în viața mea!

Cultiv în continuare cu sfințenie obiceiul privitului în sus, ori de câte ori mi se întâmplă să simt că viața mi-o ia pe dinainte, chiar și aici, în străinătate. Răstorn lumea cu susul în jos, când îmi îndrept privirea spre un colț de cer care se ițește între două acoperișuri. Asta mă face să privesc lucrurile ca printr-un ochean și să relativizez lumea mea măruntă, limpezindu-mi gândurile.

1. Aş dori să evocaţi imaginea părinţilor dumneavoastră, dacă nu vă este prea greu…

Mama și tata, intelectuali de pe sate, emanau entuziasmul propriu oricărui început. Lipsiți practic de avere, tineri și entuziaști profesori de limba și literatura română, mi-au insuflat probabil idealismul lor, drept pentru care nu am resimțit niciodată lipsa de comfort material ca pe un impediment în dezvoltarea personalității mele. Așa se face că am crescut fără complexe, voioasă și receptivă, adesea chiar pusă pe șotii.

Dealtfel erau așa de harnici, încât la scurt timp după căsătorie acumulaseră suficient pentru ca nouă, celor două fiice, să nu ne mai lipsească nimic. Amândoi munceau pe rupte, dădeau meditații și aveau mai multe norme de profesori iar tata a fost mult timp director la liceu. La venirea mea pe lume aveam deja una dintre primele mașini din localitate și mergeam anual în vacanțe la munte și la mare, un lux rar pe vremea aceea.

Ne-au crescut și pe noi, fiicele lor, tot în spiritul muncii, chiar dacă ne iubeau și încă ne mai iubesc mai presus de toate. De mici am avut sarcini în gospodărie; cred că asta ne-a pregătit bine pentru viață și ne-a dat încredere în forțele proprii.

Mama avea o voce extraordinar de frumoasă. Era frumoasă și așa, la propriu. Multă lume și-o amintește ca profesoară elegantă, cu un păr bogat, prins într-un coc elaborat. Tata era mereu vesel și activ, mare amator de sport. De la amândoi am moștenit iubirea pentru natură și pasiunea pentru mișcare.

În rest, mama și tata se sprijineau total unul pe altul, împărțeau răspunderile și sarcinile din gospodărie și completau totul cu schimburile de impresii din planul profesiei de dascăl, pe care o iubeau în egală măsură amândoi. La noi, certurile, inerente oricărei familii nu se axau pe probleme concrete din viața de fiecare zi, ci pe divergențe de opinie legate de rezolvarea corectă a câte unui subiect buclucaș de admitere la examenele de treaptă sau de bacalaureat. Nu arareori eram chemate noi, copilele, cu bagajul nostru proaspăt și nealterat în materie de știință de carte să arbitrăm dezbaterea. În labirintul locuțiunilor și regulilor gramaticale complicate mă descurcam pe atunci de o sută de ori mai bine decât acum.

1. Am citit cu uimire şi plăcere cartea Dvs. intitulată Vine seninul. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre Sibiul nostru de suflet.

Am locuit în Sibiu de la o vârstă fragedă, în gazdă, după admiterea în treapta I., la Liceul ”Gheorghe Lazăr” (acum Colegiu Național). Având doar 14 ani, am resimțit impactul cu orașul cu sentimente amestecate: prevala curiozitatea, mândria de a aparține elitelor, interesul pentru viața citadină, dar în străfundul sufletului duceam un dor atroce părinților și vieții tihnite din școala generală, din Tălmaciul natal. Deși trăiam mica mea dramă la mare distanță temporală de părinții mei, și ei, ca și noi, am trăit în principiu una și aceeași zbatere datorată smulgerii din sânul protector al familiei. Părinții mei, copii fiind, fuseseră trimiși la școala pedagogică din Sibiu, pe baza rezultatelor bune la învățătură și a originii … aproape sănătoase (bunicii au fost țărani, dar cam înstăriți).

Sibiul meu de suflet s-a transformat în bine începând de atunci. A dispărut teama de necunoscut și de profesorii severi de la școală și a apărut plăcerea contemplării orașului care se înnoiește permanent nemaipomenit de bine, sub auspiciile gospodăririi optime a investițiilor din fonduri europene și sub influența setei de cultură a generației tinere, care mă încântă la orice pas cu abundența de festivaluri, manifestări, adrese hip, sau pur și simplu prin comportamentul nealterat, civilizat, fără false complexe.

1. Fraţii, surorile, prima iubire, cum le percepeţi peste ani? Aţi trăit şi o iubire târzie, stranie, străină?

Sunt mezina familiei, în sens larg, într-o serie cu zeci de verișori. În consecință, întotdeauna mă simt bine când sunt protejată și le sunt recunoscătoare tuturor celor care m-au ”monitorizat din umbră”, veghind asupra mea cu dragoste, chiar răsfățându-mă uneori. Pe de altă parte însă, întâmpin dificultăți atunci când vreau să fiu luată în serios. Distanța în ani dintre mine și ceilalți nu se va schimba niciodată, dar multora le vine greu să creadă că, în ciuda tinereții relative față de ei, poți să te dezvolți deasupra nivelului pe care ei poate nu l-au atins la vremea lor, atunci când aveau vârsta ta. Nu tot ce mi se-ntâmplă mie acum li s-a întâmplat și lor la vremea respectivă. Eterna delegare a cât mai multor sarcini pe umerii noștri, pentru simplul motiv că suntem mai tineri, nu e un gest sportiv și poate agasa. În nucleul mic (”mama, tata și copii”), situația e cu totul alta; acolo suntem egali în derpturi, indiferent de vârstă. E o certitudine a echității care-mi conferă rădăcini, ancorându-mă.

Prima iubire: până și ca simplă sintagmă emană deja un gust amărui. Un subiect cu implicații triste. Dar eu îi văd și imensul potențial optimist: e un noroc că nu s-a împlinit! Așa se poate păstra măcar iluzia unei perfecțiuni care, din varii motive, a fost împiedicată să se instaleze. Mult mai descurajantă mi se pare alternativa unei iubiri duse până la sfârșit, care se transformă treptat din pasiune ultimativă într-un eșec pe toate planurile. O astfel de experiență ar fi mult mai dureroasă și n-ar mai lăsa loc pentru dulcea incertitudine a unei posibile împliniri neconsumate. Sincer, cred că e mai ușor să supraviețuiești iluziei nematerializate decât tragediei destrămării ireversibile.

Prima iubire e pasiunea dintâi, cea în care cu toții suntem gata să ne dizolvăm pe de-a-ntregul. Imposibil să supraviețuiești unei asemenea dezamăgiri de două ori în viață! În concluzie, ce bine că e unică! În ciuda frumuseții ei momentane, al imponderabilității efemere a acelui sentiment de abandonare totală, sunt bucuroasă că nu s-a materializat într-un parteneriatul pe viață. Nu ar fi funcționat. Pentru mine, important e că nu regret nimic.

Iubirea durabilă îmi dă satisfacțiile stabile, cele de care firea mea ferm ancorată în planul real are nevoie ca de aer. Nimeni și nimic nu poate înlocui un ”coechipier” care te cunoaște poate mai bine decât te cunoști tu însăți, care știe să te oprească la timp sau să te impulsioneze la momentul potrivit, să te prindă din zbor dacă se întâmplă să cazi, cineva pentru care tu ești gata să faci același lucru, fără măcar să pierzi o secundă cugetând sau cântărind situația. Pe lângă așa ceva, furtunile sentimentale și pendulările emoționale ale adolescenței sunt niște episoade puerile, cel mult amuzante.

Probabil că iubirea mea actuală, relația conjugală începută la vârstă destul de avansată, poate fi privită ca iubire târzie, dar nu o consider stranie, ci firească și împlinită. Poate că nițel stranie e atracția irezistibilă, mentală, cerebrală, pe care o simt față de persoanele vârstnice și înțelepte. Pur și simplu nu mă pot desprinde de lângă ele, îmi vine să le absorb învățămintele ca un burete și n-aș mai pleca de acolo. Cred că m-am născut elevă, îmi plac profesorii, dar numai cei buni. Încă din copilărie am căutat mereu compania celor mai vârstnici decât mine. Poate că explicația rezidă în eterna mea postură de prâslea al familiei.

1. Cum este omul care sunteţi, român până în adâncul sufletului său, oglindit în propria-i conştiinţă dar în alte spaţii geografice?

Același. Mereu. Peste tot. Uneori, în funcție de mediul în care mă aflu sau de limba în care mă exprim, încerc să fiu altfel, să adopt poate nu chiar o altă personalitate, dar nițel ”șlif” cosmopolit, să fiu mai rigidă, nu așa de directă și de familiară cum mi-e felul, ca să nu fac vreo gafă. Nu-mi reușește decât parțial. Ce-i în gușă-i și-n căpușă! La scurtă vreme își face loc spre suprafață eternul om din interior, cu tempramentul său specific și cu convingerile acumulate în timp. Bineînțeles că sunt receptivă la nou și preiau cu plăcere aspectele pe care le consider valoroase, dar cred că în esență fac parte din tagma păstrătorilor de tradiții.

Un lucru respect cu strictețe: nu generalizez. Nu mă erijez în exponata unui întreg popor și nu îmi impun punctul de vedere cu de-a sila. Am învățat în străinătate să respect valorile toleranței și să vorbesc numai în nume propriu, asumându-mi răspunderea doar pentru vorbele și faptele mele. Dacă vreau să schimb ceva, mă implic în deciziile care țin de viața comunității iar dacă se întâmplă să nu conving, îmi subordonez doleanțele opiniei majoritare.

1. De unde vine pasiunea Dvs. pentru lectură, pentru poezie şi ce rol au avut şcolile prin care aţi trecut (şi nu doar cele din ţară, ci şi din străinătate) în formarea acestei deprinderi ?

La vârste preșcolare am intrat în faza imperiosului ”CITI!, cuvânt cu care îmi somam părinții să-mi traducă simultan filmele de la televizor, citindu-mi cu voce tare subtitlurile. Abia când am învățat să citesc au scăpat de corvoada aceasta. E de mirare că nu i-am călcat pe nervi prea tare și că m-au iubit așa de mult, în ciuda caracterului meu categoric. Atunci când mă ridicam și plecam din fața televizorului era semn sigur că filmul se va termina în clipele imediat următoare. Simțeam asta și nu dădeam greș. Nici pe atunci nu-mi plăcea să pierd timpul de pomană.

Lăsând amintirile la o parte, cred că imperativul ”Cíti!” mă definește până în ziua de astăzi și că timpul a rămas resursa pe care o prețuiesc cel mai mult. Nimic nu mă-nfurie mai tare decât situația în care, independent de voința mea, cineva care se crede mai important decât toți îmi ocupă timpul cu chestiuni care nu mă interesează. E un afront pe care-l iau ca pe un atac la persoană.

Copilă fiind, când am început să citesc, devoram câte un Jules Verne pe zi. Eram fericită și împăcată, cu condiția să nu pierd vreo joacă pe stradă, o tură cu bicicleta, un mers la pescuit sau vreun meci de fotbal cu vecinii. Nici aspectul acesta nu s-a schimbat mult până în ziua de astăzi: la fel de mult cum îmi place să fiu afară, în mijlocul naturii, mă încântă și să scriu sau să citesc în ”liniștea colibei mele”.

Talentului și muzei, părinții mei le-au le-au lăsat drum liber să se dezvolte, dar le-au pus frână când au crezut că ”nu mai suntem cu picioarele pe pământ”. Când am început să primesc premii pentru compuneri, îmi spuneau că și alți copii scriu cel puțin la fel de bine ca mine și mă amânau, promițându-mi că voi putea scrie cât voi dori când voi fi mare, cu condiția să învăț mai întâi o meserie cu care nu se moare de foame.

Nu știu dacă un studiu sistematic al literaturii m-ar fi aruncat în brațele inaniției, dar observ că e mai greu de recuperat pe linia aceasta acum, după ce pregătirea mea profesională face o volută de două decade în jurul studiului economic, pe care l-am absolvit cu simțul datoriei împlinite. Oricum, imediat după absolvire, am devenit exact ceea ce părinții mei evitaseră să facă din mine: deopotrivă cadru didactic cu salariu modest, la ASE în București, cât și redactor plin la revista Tribuna Economică, pe atunci decanul de vârstă al presei economice românești, care se tipărea lunar în 10.000 de exemplare. Paradoxal, părinții mei s-au declarat mulțumiți și erau chiar mândri că se continua tradiția didactică și a scrisului în familie.

Școlile – of, școlile! – adesea au fost un chin, mai degrabă frână decât impuls creației. Dar, pe de altă parte, fără gramatică n-aș putea să mă exprim coerent acum, deci să dăm Cezarului ce este al Cezarului.

Școala e baza. Așa o văd eu. Ce construim peste ea, asta e treaba noastră. Nu vreau să supăr pe nimeni, sunt conștientă că fără școli aș fi rămas o mogâldeață lipsită de orientare în spațiu. Dar pentru scris sunt prea sistematice și riguroase, cel puțin așa a fost cu cele pe care le-am frecventat eu, severe și exacte. Unicul grăunte de creativitate pe care l-am sorbit avidă a fost experiența orelor studențești interactive de la Universitatea din Viena. Așa de tare m-au impresionat acele sesiuni de brain storming încât ulterior m-am decis să-mi scriu doctoratul pe o temă înrudită.

1. Ce au însemnat locurile copilăriei pentru scriitorul care sunteţi? Ce simbolizează ele astăzi?

”Satul” meu natal e de fapt orășel, dar asta nu-i știrbește farmecul sub nicio formă. Incredibil câte nume de oameni și locuri, câte întâmplări îîmi vin în minte când mă gândesc la el! Tălmaciul anilor 70-80 avea un fler internațional datorat amestecului de români, sași, unguri, dar și de țigani, italieni și alte nații, care trăiau și interacționau fără încetare între elei. Nu mi-a spus nimeni niciodată în copilărie că unii ar fi altfel decât ceilalți, n-am știut ce deosebiri de religie există între mine și colegii mei de clasă, acceptam ca pe un dat absolut faptul că ”sâmbetiștii” nu veneau la școală sâmbăta (pe atunci se făcea școală șase zile pe săptămână). La fel, că evreii ar fi fost discriminați și deportaț, iarăși nu era un subiect de discuție cu noi, copiii.

Pur și simplu era un deliciu să trăiești obiceiurile de-a valma, să sărbătorești Paștile de două ori pe an (ortodoxe și evanghelice), să te lași fugărit iarna de Krampusul austriac (un Moș Nicolae cam iubitor de jordițe), să te pui la coadă în poarta bisericii când se împărțea coliva după vreun rumân răposat sau să mergi la pescuit cu vreun pui de țigan. Știu că sună exagerat de idilic, dar pentru noi, copiii, așa era. Locurile copilăriei, inclusiv satele bunicilor mei – unul la poalele Făgărașilor iar celălalt în plin Podiș al Transilvaniei – rămân o sursă de inspirație perpetuă, sunt cele mai perene amintiri.

1. Aş dori să evocaţi această perioadă şcolară a vieţii Dvs. în bătrânul burg patriarhal.

Vremea liceului se suprapune peste vâltorile adolescenței. Un oraș liniștit, cum este Sibiul oferă un cadru tihnit acelei perioade deloc tihnite din viața fiecăruia dintre noi și poate netezi puțin suișurile și coborâșurile primelor iubiri, precum și ale emoțiior examenelor din preajma bacalaureatului și admiterii la facultate.

În anii optzeci, orașul nu era plin de localuri și restaurante cum este acum. Petrecerile și aniversările se sărbătoareau acasă iar părinții noștri, chiar dacă ne lăsau singuri, obișnuiau să ne tempereze avântul când se-ntâmpla să sărim peste cal sau să venim prea târziu acasă.

Frecventam asiduu discotecile la modă și ne întreceam în teribilismele, dar amintirile mele cele mai marcante sunt tot cele ”nevinovate”, cum ar fi plimbările romantice cu barca de pe lacul din Dumbrava sau audițiile prelungite de muzică occidentală pe la colegi cu colecții de discuri noi, de vinil. Acolo mai trăgeam, arborând o mină gânditoare, și din câte o țigară Kent, Camel sau Marlboro. Droguri nu existau.

Ne pierdeam ades pașii pe aleile parcului Sub Arini, imitând peripateticii din Antichitate, care filozofau în timp ce se plimbau. Noi, ne-ntreceam în discuții filozofice cu de vorbe de duh care începeau cu mereu aceeași literă sau cu proverbe în latină. Aveam grijă să nu ne întâlnim cu colegii din clica chefliilor, ca să nu părem demodați cu obiceiurile noastre prăfuite de …poeți (cuvânt care putea fi și o batjocură).

Locuind aproape, pe Strada Victoriei, ajungeam rapid în parc. Țin minte că odată, nu știu de unde primisem un castron întreg de picioare de broască prăjite și le-am mâncat pe toate șezând pe iarbă într-o poeniță din parc, în timp ce învățam pe derost absurdul manual de economie politică de clasa a XI-a. Ce oroare!

Drumul meu spre liceu mă purta zilnic de la un capăt la celălalt al Corso-ului sibian, motiv pentru care și astăzi cunosc fiecare colțișor și fiecare magazin din centru și aș putea să le dibuiesc tuturor clanțele, chiar și cu ochii închiși. Spre deosebire de colegii mei sibieni, care locuiau cu părinții, eu îi vedeam pe ai mei numai la sfârșitul săptămânii, drept pentru care dispuneam de o sumă fixă de bani de buzunar, pe care o primeam săptămânal și pe care mi-o administram singură. Uneori îmi împrumutam colegii, care apoi mi-i returnau cu un mic câștig. Banii de cantină preferam să-i investesc în cărți și discuri (erau destul de ieftine pe atunci, nu ca acum).

Mâncam puțin, de la pachet de acasă, sau câte un pateu cu brânză, gogoși, covrigi și lapte bătut. Țin minte că odată, stând la coadă la patiseria din spatele Împăratului Romanilor, însuși cântărețul Richy Dandel mi-a ieșit în cale și mi-a recomandat să cumpăr o pogace. De atunci privesc produsul acesta, cu nume așa de profan, cu mult mai mult respect decât înainte.

1. Din ce „duh ardelenesc”sau „duh naţional” cum spunea Noica, se trage forţa dumneavoastră de muncă, spiritul de luptător, curajul şi perseverenţa?

Of Doamne, ce subiect spinos. Sună a întrebare retorică. Orice răspuns aș da, se poate interpreta fie drept exhibiționism fanfaronard, fie drept clasică fentă evazivă.

M-am întrebat și eu de unde vine dorința mea de a scrie cu orice preț și convingerea aceasta interioară neabătută că aș fi ”bună la scris” (un concept foarte larg, dealtfel). Un lucru e sigur: imboldul vine din interior. Din afară doar colegii de condei mă încurajează; familia se abține ades, chiar dacă îmi ține spatele liber și mă însoțește peste tot, pe unde e musai să mă prezint (nu-mi place să apar în public, mă stresează îngrozitor să fiu în centrul atenției cuiva).

Majoritatea prietenilor și membrilor familiei mă sprijină cu un fel de precauție exagerată, deși toți mă încurajează să-mi urmez drumul, dar toți o fac cu oarecare îngrijorare, de parcă aș suferi de un fel de boală, ceva din care sigur nu se poate câștiga o pâine, dar tot e bine dacă măcar îmi aduce mulțumire sufletească.

Spiritul de luptător cred că l-am moștenit de la mama, dragostea pentru detaliu de la tata, puterea de muncă de la amândoi. Perseverența e cu siguranță meritul educației de tip german. Iar curaj… nu sunt așa de sigură că am. Sunt genul precaut, mă apuc numai de treburile pe care știu că le pot duce la capăt singură, fără ajutor din afară. Nu-mi place să depind de nimeni. Nu iubesc viteza, nici aventurile care implică adrenalină, dar nu pot rezista unei escaladări á la long pe un traseu montan dificil de mare înălțime, care poate dura zile în șir, departe de lumea civilizată.

1. Ce sădeşte în mintea şi sufletul dumneavoastră Cetatea Albei-Iulii, pornind de al imaginea de uomo universale a scriitorului Johan fără țară, din care știu că ați tradus în limba română?

Norvegianul Johan Galtung este unul dintre înțelepții ajunși la senectute despre care vorbeam, un om de care nu mă pot desprinde, un geniu de la care avem atâtea de învățat! Autobiografia sa, Johan fără țară, care se întinde pe mai mult de 400 de pagini, am tradus-o într-un elan extenuant, dar m-a sorbit în asemenea măsură încât n-am mai putut să mă eliberez de ea decât după ce am finalizat proiectul. Nu pot pretinde aceeași pasiune pentru lectură cititorilor neavizați; este, totuși, o carte de specialitate, pe teme politice și economice, dar e scrisă din perspectiva unui om de știință care a trăit în persoană toate evenimentele din secolul trecut, începând cu al Doilea Război Mondial. Și nu le-a trăit ca spectator, ci a participat la ele activ, intervenind pentru pace direct la nivelul cel mai înalt, atât de partea occidentală, cât și de cea estică, dominată de comunism. Fenomenal!

Prin ochii pe care mi i-a deschis Galtung, văd legături între fenomene aparent independente, tendințe macro care au influențat istoria și care o vor face în continuare, roluri pe care mentalitățile și religiile le-au jucat peste capetele politicienilor, interese care persistă și, în mod paradoxal, nu sunt ferite privirilor noastre de cine știe ce puteri absconse rău-voitoare, ci le avem pe toate ca pe tavă, în fața noastră, doar că nu suntem în stare să le interpretăm. În esență ”înghițim” doar informația care ne este servită cu părere gata-înglobată în ea, în loc să ne facem singuri o idee, analizând evenimentele mai în adâncime.

M-a uimit claritatea cu care se vede că ortodoxia, catolicismul, islamul, nu sunt doar religii, ci și linii de demarcație între bogați și săraci, respectiv puncte de tensiune, acolo unde granițele statale nu se suprapun peste cele etnice. Mărturisesc că nu sunt o fire extrem de religioasă, dar, de când l-am ascultat pe sociologul norvegian, mă interesează din ce în ce mai mult teoria religiilor.

Alba Iulia este locul în care atât strămoșii mei din partea mamei, cât și cei din partea tatei au fost prezenți la 1918, chemați să-și reprezinte fiecare satul ca fruntaș și să decidă destinul României Mari. Asta deja mă umple de mândrie! Nu știau pe atunci țăranul de la munte și cel de pe Valea Hârtibaciului că vlăstarele lor se vor căsători într-o bună zi și vor fonda o familie românească, din care am răsărit .. tocmai eu (glumesc, dar asta este). Nu s-au cunoscut acolo, dar au acționat într-un cuget și-ntr-o simțire, făcând posibilă unirea, în toate accepțiunile ei.

De la Johan Galtung am învățat că și o nație mică (norvegienii sunt mult mai puțini decât românii) nu doar poate, ci chiar de-ar fi să nu vrea, tot influențează destinele lumii. Și am mai învățat că un stat relativ tânăr, ca al nostru nu are de ce să aibă complexe. Dealtfel majoritatea statelor europene s-au format tot la începutul secolului XX și cu siguranță că granițele actuale nu sunt nici ele definitive… N-are rost însă să ne lamentăm, esența istoriei e schimbarea, iar noi avem șansa unică de a asista la fragmente palpitante și să încercăm să le pătrundem sensul și legitățile, dacă vrem să ieșim din ele mai înțelepți.

Îmi place îndemnul cu care Johan Galtung obișnuiește să-și încheie prelegerile universitare: ”Căutați binele, chiar și acolo unde se ascunde în inima răului, și interconectați-l!”

1. Patima pentru adevăr, intransigenţa, spiritul polemic şi sentimentul naţional v-au adus, cred, şi duşmani. Aveţi unul redutabil în afară de Cronos?

Cea mai acerbă adversară îmi sunt eu însămi. Mă lupt cu mine în minte, duc polemici interioare cu argumente pro și contra aproape permanent. Când mă gândesc intens la ceva am tendința să uit de tot ce mă înconjoară, uneori nu aud nici când sună telefonul sau când mi se adresează o întrebare. Nu pot să-mi închipui o stare de repaus perfect al creierului. Cuget fără încetare, chiar dacă – asta da, recunosc – n-o fac cu viteza cea mai mare.

Nu știu dacă am dușmani. Pe față nu mi-a spus nimeni asta, dar am primit semnale de pe la terți precum că unii și alții dintre așa-zișii mei ”prieteni” m-ar submina. Asta mă doare enorm, dar sunt prea pacifistă pentru a mă confrunta cu ei în luptă deschisă, sau prea lipsită de curaj, ca să revin la întrebarea anterioară. Aș pierde bătălia; sunt prea moale la polemici, dar sunt extrem de analitică, metodică și migăloasă la construcția argumentației logice, atunci când am timp s-o întorc pe toate fețele.

Se spune că unul dintre indicatorii valorii ar fi și numărul de dușmani e care îi ai De bună seamă că voi avea și eu măcar câțiva, altfel ar fi semn că nu interesez pe nimeni, dar nu îi știu cu numele. Deliberat nu mi-i fac; sunt amatoare de liniște și armonie. Când se ceartă cineva, eu îmi acopăr urechile și fug. Nu suport lenea, minciuna și prefăcătoria, nedreptatea, discriminarea de orice fel și ignoranța arborată cu mândrie prostească.

1. Care sunt prietenii dumneavoastră, şi nu mă refer doar la cei „muţi”?

Cel mai bine e să-i pun în ordine cronologică, pentru că ar fi mare păcat să încerc să-in ierarhizez după cine știe ce criterii ”științifice”. Pe primul loc sunt cei din România. Puțini, pentru că distanța și valurile vieții ne-au cam rupt unii de alții. Ne scriem, vorbim și ne vedem atunci când e posibil. Sunt cei mai stabili, chiar dacă nu avem contact zilnic. Dacă e să fac o comparație cu literatura, ei sunt fondul lexical de bază, cei care știu cum suntem ”scriși” pe ”discul dur”. Nu mai puțin importanți sunt prietenii din Spania și din Germania, cei cu care mă văd mai des și cu care întreprindem diverse călătorii, acțiuni în familie, sau individual. Sunt germani, elvețieni, francezi, englezi, belgieni, olandezi și foarte puțini români și spanioli. Prietenele mele cu care ”aș merge oricând la furat de cai”, cum spun nemții sunt trei: o româncă, o englezoaică și o nemțoaică. Amuzant e că nu le pot întâlni deodată, pentru că nu au o limbă comună, în care să se înțeleagă reciproc (decât dacă le traduc eu). Nu pot spune că mă deranjează situația aceasta. Dimpotrivă, îmi place să dedic fiecăreia timp special și atenție completă, separat. Sunt momente pe care le gust cu nesaț; fiecare dintre ele mă reprezintă într-o variantă sau alta: una e mai veselă și gălăgioasă, cealaltă mai gânditoare și profundă iar a treia e ca mine, dar pe dos. Subscriu părerii potrivit căreia prietenele sunt un sprijin de importanță colosală în viața oricărei femei, ca o familie pe care ți-o alegi singur.

Mai sunt apoi prietenii care poate ar fi la fel de buni, dar cu care, din motive de timp, spațiu sau pentru că traversează faze dificile în viață nu mai comunicăm așa frecvent ca înainte. E bine să știu că sunt acolo, undeva în umbră, gata să-mi sară în ajutor sau să petrecem împreună momente de neuitat, fără obligații, așa cum și eu sunt gata oricând să le răsund la apel, la orice oră din zi și din noapte.

Apoi sunt prietenii de condei, cei care-mi gâdilă mintea și mă impulsionează să gândesc și să scriu cât mai bine. Sunt neprețuiți! Faptul că sunt răspândiți în întreaga lume e extraordinar; prin evantaiul de experiențe de pe întreaga planetă îmi oferă posibilitatea de a descoperi legitățile general valabile, care funcționează peste tot pe mapamond și care îmi sporesc încrederea în forțele proprii. E colosal să vezi cum creația literară sparge orice limitări, de vârstă, de naționalitate, spațiale, de mentalitate șamdp.

Și mai e soțul, pe care îl consider prietenul cel mai important, chiar dacă e mult mai mult decât ”doar” atât.

1. Ştiu că n-aţi avut vacanţe adevărate de mulţi ani, Ce alte sacrificii aţi făcut pentru literatură, pentru cultura românească pe meleagurile andaluze?

Cu vacanțele depinde cum privești: viața mea poate fi privită ca o vacanță continuă, sau ca o muncă neîntreruptă. Unii spun că dacă nu ești obligat să mergi zilnic la serviciu și nu ai un stăpân căruia îi dai raportul și care decide când îți iei concediul, ești în vacanță perpetuă. Alții spun că, deși te miști liber, când ești nevoit să predai mereu articole la zi, înainte de închiderea ediției, să citești lucrări pentru concursuri în cele mai diverse perioade ale anului, să ții socoteala clienților care-ți calcă pragul acasă, monitorizându-i de la distanță, în timp ce tu ești itinerant luni la rândul, înseamnă că nu ai vacanță niciodată. Așa este, sacrificii facem când suntem liber profesioniști, singura deosebire este că … le facem de bunăvoie și nesiliți de nimeni.

Dacă aș lucra în Spania în domeniul în care am studiat, nu aș mai avea timp să scriu, aș face probabil zilnic naveta la oraș și m-aș simți limitată în libertatea mea. Prețul mobilității fizice este flexibilitatea mentală, trebuie să fii ușor de găsit și, implicit, oricând dispus să fii deranjat, oriunde te-ai afla, oricând.

Prețul timpului liber este cel al .. drămuirii banilor. Nu le putem avea pe toate. Așa plat cum sună, învăț pe zi ce trece că eternul deziderat de sănătate și mulțumire sufletească e mai important pentru fericire decât statutul social bine cimentat sau bogăția materială.

1. Bucuriile vi le pot citi în ochi, dar dincolo de volumele de proză ori traduceri, ce vizează Omul Gabriela Căluțiu Sonnenberg?

Să fiu fericită, evident, așa egoist cum sună! Cred că orice om își dorește asta, iar cine zice că nu, minte. Câtă vreme fericirea noastră nu presupune îngrădirea fericirii altora, ci poate chiar o potențează pe a celorlalți, e OK. Una din condițiile fericirii mele este și scrisul, dar nu e singura. Cum spuneam, îmi place mult natura, locurile pitorești, mișcarea, bucătăria bună, liniștea și, bineînțeles, oamenii dragi. Nu pe toate le putem dirija voluntar, dar în ce privește scrisul, el stă în puterea naostră. Îmi doresc împlinire pe acest plan.

Împlinire e un cuvânt încăpător. Unii înțeleg prin asta renume, premii, recunoaștere. Eu nu vreau să mimez falsa modestie, căci firește, mi-ar plăcea și mie să mă pot măcar întreține financiar din munca pe care o depun în scrierile mele (lucru care acum nu se întâmplă nicidecum). Mai tare mă interesează însă să reușesc să scriu așa ”rotund” cum simt că aș putea și cum mi-ar plăcea.

Pot spune cu certitudine că mă împinge la scris pasiunea pentru armonia în care se aliniază gândurile, formând un fel de traseu ce se închide în sine, ca un cub perfect, ca o simfonie. Din gânduri răzlețe se cristalizează ceva nou, care le înglobează și le ridică la alt nivel, descoperind ceva care e evident că a fost mereu acolo, dar stătea ascuns și aștepta să vină cineva să-l ”dezlege”. E multă muncă, dar merită efortul.

Cel mai greu e să discerni la sfârșit dacă e gata, adică să pui punct. Parcă vrei mereu să mai finisezi odată. Și e aproape imposibil să știi dacă vei fi înțeles corect, interpretat așa cum ai avut intenția, dacă ai fost ”bun”, ”mediocru” sau ”rău”. Ca autor, ți-e practic imposibil să-ți dai verdictul despre ce ai scris. Ce scrii tu nu poate decât să-ți placă, altfel nu scriai așa.

Uneori mă frapează și cuvintele, felul în care se îmbină între ele, formele pe care le îmbracă, puterea pe care o dezvoltă atunci când ating exact acel punct pe care nu credeam că-l voi putea surprinde în ceva apt să redea inefabilul. Epifanie: să surprinzi în cuvinte ceva care de fapt nu poate fi exprimat.

Legat de magia cuvintelor, îmi amintesc că atunci când am ajuns la București, după 18 ani de copilărie petrecută în mijlocul dialectelor ardelenești neaoșe, cu accente și muzicalități colțuroase, pregnante, am experimentat un adevărat vertij în mijlocul expresiilor oltenești și balcanice, care se rostogoleau în jurul meu rotunde și melodioase, făcându-mă să râd și mă simt ca-ntr-un dans al ielelor. Auzi Doamne ce minunăție: baragladină, pițipoancă, țuțuroi, barabule, Matache, scatoalce, cre´că, tre´că, iotetete!

1. Aţi scris, fără a fi jurnalistă de profesie, multe articole în presă, în numeroase publicaţii de limbă spaniolă sau română. Constituie această activitate o datorie morală faţă de urbe, faţă de Ţara ospitalieră care v-a adoptat sau o bucurie a sinelui de „homo eticus”?

N-aș zice chiar obligație, dar un fel de reverență tot este. O fac pentru tot ce am învățat la școlile – bune! – din România, unde toată educația e fost gratuită, lucru care nu e de la sine înțeles prin alte părți. E un simplu gest de gratitudine. Îmi place să scriu despre țara mea natală, dar până și simplul fapt că îmi afirm prezența este un semnal prin care îndrept privirea străinătății asupra părților noastre bune, asupra aspectelor pozitive, care sunt mai multe decât realizăm, surpinzător de multe, chiar și atunci când ne comparăm cu alte popoare, pe care le credeam mai ”breze”.

Cel puțin la fel de mult contează părerea cititorilor. Ei decid dacă subiectul îi interesează, iar dacă nu se cere, sau dacă scrii plictisitor, nu mai apari. Așa că într-un fel, orice subiect ai aborda, până la urmă contează talentul tău, iar fiecare articol e doar o probă în plus în care-ți măsori forțele proprii, deservind un pic curiozitatea ta profesională, nu doar pe cea a lectorilor săi. Te provoci singur la scris, ca la luptă.

Despre Spania scriu cu drag, pentru că e minunată și mă farmecă, e țara mea de reședință, și asta nu întâmplător. Despre Germania scriu cu interes, uimire și admirație, pentru că este patria mea de adopție și aici am învățat cel mai mult, în toate privințele, dar mai ales în materie de valori etice.

Nu scriu din datorie, ar deforma ce scriu, ar fi ceva ”la comandă”. Subiectele mi se năzăresc pur și simplu în viața de zi cu zi și nu-mi dau pace până nu le fixez pe hârtie.

Am devenit un fel de ”homo eticus” după plecarea din România. Nu înseamnă că n-am fost așa și înainte, dar acolo nu mă puteam declara așa ”moralistă” pe față, pentru că prompt eram luată peste picior. Cu o meteahnă am râmas însă de pe atunci: nu mă aranjează defel să predic și să dau lecții altora. Mă străduiesc prin tot ce scriu să redau ambele fațete ale medaliei și să mă rezum la observație, pe cât posibil exactă. Verdictul sau sentimentul pe care-l trezește ce scriu eu este o decizie personală, pe care o las în mâinile fiecărui cititor în parte.

1. Unde vă încarcaţi, totusi, bateriile, pentru o nouă operă?

Peste tot unde e liniște și armonie. Nu durează mult și bateriile mele țin bine. Sper să rămână mereu așa. Cred că uneori se încarcă singure chiar și în timp ce scriu. Nimic nu-mi conferă mai multă plăcere de a scrie, decât scrisul însuși, ca activitate perenă. Mă așez la calculator cu gând să scriu doar câteva cuvinte și mă trezesc că zboară orele fără să obosesc deloc. Ideile se leagă, iar când firul curge nu e lipsă de ”curent”. Cred că e un semn bun, sau nu?

1. Trăind atât de departe de ţară, aveţi o perspectivă deplin obiectivă asupra evenimentelor culturale româneşti. Ce părere aveţi despre statutul scriitorului şi al publicistului de azi, al intelectualului, în România?

N-aș merge așa de departe încât să susțin că am o părere pe deplin obiectivă, dar mă interesează lumea cărților și urmăresc și ce se întâmplă în România cu mult interes. Abundă scriitorii și scriiturile, valoarea a rămas însă constantă și e repartizată în cerc restrâns. Categoria intelectuală are mai multă hrană de calitate în România decât prin alte țări. Despre producția de mase prefer să nu mă exprim. Se scrie mult și se citește mai mult decât prin alte țări. Susțin cu tărie teza aceasta, chiar dacă am fost contrazisă vehement de unii colegi din România. În principiu, în țările anglo-saxone, prin cărți, ca și la televizor, se caută genul de acțiune. În Germania se vând bestsellere și se citește mult pe ecranul cărților electronice, dar substanța literară veritabilă nu se caută la ei așa de mult ca la noi. Surpinzător, scandinavii sunt introspectivi și foarte buni, apreciați și de publicul german. Cărțile franceze, pe care le citesc sporadic, sunt spumoase și nu foarte consistente, dar încântă prin limbajul multicolor și prin figurile de stil care redau plastic, aproape liric un evantai de trăiri interioare de un realism surprinzător.

În Spania e la modă romanul fluviu, psihologic, introspectiv. Acolo înflorește fantezia și e adevărat că există multe cărți bune, mai ales dacă numărăm și numeroșii autori sud-ameicani, unii dintre ei absolut geniali.

În România se vinde carte din toate genurile, pentru că românii sunt receptivi și absorb în continuare cu sete de cunoaștere cartea străină, la care nu au avut acces pe vremea cenzurii. Interesant și frumos este că în România se menține și cartea românească actuală, literatura personală, poezia și eseurile pe teme de actualitate. Sper că va rămâne așa și că editurile românești nu vor urma exemplul celor vest-europene, care preferă un câștig sigur și mizează pe traducerile de peste ocean, majoritatea cu subiecte fanteziste, nu realiste ca pe la noi, uitând să promoveze talentele din propriile lor țări.

Viața culturală e bogată în România, sunt multe inițiative și festivaluri, concursuri și asociații literare. Nu e cazul să ne lamentăm decât la capitolul recunoașterii oficiale a muncii scriitorilor și jurnaliștilor, concret la plata inexistentă sau cel mult simbolică a muncii lor.

1. Care sunt calităţile pe care le apreciaţi la om?

Onestitatea, corectitudinea, toleranța, hărnicia, consecvența, disciplina, inteligența, umorul. Iubesc mult și concizia, dar nu-mi reușește prea bine. Mereu mai am ceva de adăugat…

1. Ştiu că aţi călătorit în multe ţări din Europa; ce impresie v-au făcut alte neamuri, raportate la cultura şi civilizaţia europeană?

Îmi place la nebunie Europa, deși nu e nici pe departe ideală, din multe puncte de vedere, dar poate că o văd așa din cauză că m-am născut aici. Călătoresc în continuare și nu e exclus să aflu undeva un paradis ideal. Europa e pentru mine îmbinarea celor mai multe elemente care concură la un model de conviețuire armonioasă. O să ma mai uit odată cu atenție la America în vara aceasta, dar nu sunt eu cea chemată să dea verdicte. Judecând după valurile de oameni care se întrec să trăiască în Europa, se pare că subiectivismul meu e împărtășit de multă lume.

1. Ca scriitoare, cum definiţi în sens diacronic noţiunea de critică literară?

La vârste școlare aveam două puncte la care emiteam proteste viguroase, legat de literatura pentru copii: 1. că se scria prea puțin pentru categoria noastră de cititori mici, raportat la numărul mare cărți pentru adulți (”și copii sunt oameni, și sunt la fel de mulți și ei”); 2. că majoritatea era scrisă la un nivel prea simplist, apăsând exagerat pe pedala inocenței și lipsei de griji, lucru care nu corespundea deloc realității cel puțin la fel de complexe a lumii copilăriei mele, o lume care semăna ca o copie la indigo cu lumea oamenilor ”mari”. Pe atunci abia așteptam să cresc și să public eu cărțile temeinice pentru copii pe care le meritam cu toții, cărți pe care din păcate nici până astăzi nu le-am scris…

De ce-am început cu paranteza aceasta? Pentru a exemplifica faptul că oricine poate emite critici literare, chiar și un copil. Păreri și note pe marginea unor lecturi mai scriu și acum, dar numai critică literară nu pot să spun că este.

Ca meserie este cu totul altceva. Respect profesia aceasta cu sfințenie, o consider extraodinar de importantă, atunci când e practicată cu profesionalism. Regretatul Corneliu Leu susținea că ar trebui să interzicem scriitorilor să fie și critici literari. Îi dau dreptate. Pentru mine criticul e ca un ghid de muzeu sau un muzicolog. Nu mă jenez să recunosc că fără explicațiile unui specialist în domeniu n-aș fi capabilă să descifrez toate detaliile care fac farmecul unei Mona Lisa sau al unei simfonii beethoveniene. Sunt cărți pe care le-am înțeles pe deplin abia după ce am citit critica câte unui exeget atins de aripa geniului. Dacă literatura e artă, atunci și critica trebui să țină de ea, iar criticul bun trebuie să fie cel puțin la fel de sensibil ca un artist, dacă nu chiar mai mult. În plus, responsabilitatea care apasă pe umerii săi e covârșitoare. Numai prin judecată imparțială poate garanta că nu condamnă la uitare un scriitor bun, respectiv că nu înalță osanale unuia care nu merită atenția.

1. Ce au însemnat bărbații în viaţa dvs?

Oameni ca toți oamenii. Nu fac discriminări pe sexe. Prieteni, iubiți, adversari, mentori. În general, sunt mai stabili și mai de nădejde decât femeile, dar numai în situații care se pot defini concret în cuvinte. Buni coechipieri, mentori dezinteresați.

Femeile înțeleg și ajută mai subtil, bărbații sunt sprijin de nădejde, dar nu stau la povești ore în șir și nu te consiliază când ai de luat o decizie, alegând din mai multe alternative. Nu e o regulă nici aceasta. Bănuiesc că femeile au mai multe griji și sarcini care le obligă să mai spună și ”nu”, ocazional. Bărbații sunt prompți, femeile sunt sensibile. Bărbații care mi-au marcat major viața, până la ora actuală, sunt tata și soțul meu, exact în ordinea aceasta.

1. Există, desigur, o întrebare ce a rămas nerostită. Vă rog, doamnă Gabriela, să-i formulaţi un răspuns…

Nu știu în ce limbă visez. Când mergeam la grădinița germană, amestecam cuvintele germane cu cele românești. Abia în clipa în care am visat că sunt unul dintre iezii pe care i-a mâncat lupul în povestea cu capra, trezind toată casa cu strigătele mele de ”der Wolf, Mutti, der Wolf!” (”Lupul, mamă, lupul!”), părinții mei, care nu știau ce spun, au rugat-o pe săsoaica de șorțul căreia mă țineam până se întorceau ei de la muncă acasă, să mai vorbească și românește cu mine. Când iau o carte din biblioteca mea în mână, abia după ce parcurg câteva pagini realizez că e în spaniolă, germană, engleză, franceză sau română. Cred că limbile străine au impact asupra percepției noastre literare și contribuie inclusiv la formarea caracterului nostru (nu e însă obligatoriu să dezvoltăm personalități multiple, în sensul periculos din punct de vedere clinic). Uneori am impresia că scriu ceva care mi-e dictat într-o limbă interioară, proprie doar mie, din care mă traduc cumva pentru ceilalți, introducându-mă astfel în lumea reală.

1. Ardeleancă ce „duce un gând până la capăt”, cum spunea Blaga, ce proiecte de viitor v-au rămas nefinalizate, ce proiecte tainice aveţi?

Tainice fiind, prefer să le țin în secret, ha, ha! Adevărul este că încerc să finalizez cât mai mult, cât mai rapid. Nu-mi place stadiul de neterminat. Aș vrea să termin o carte despre Spania, să mai editez o serie de eseuri, gen ”Vine seninul”, dar volumul al II-lea, și o carte în limba germană (aici încă mai pendulez între două genuri, cu subiecte diferite și de facturi divergente). Și tare mult mi-ar plăcea să îmi inaugurez un site personal în internet, dar se pare că am subestimat anvergura și efortul necesar finalizării acestei acțiuni laborioase.

1. În încheiere, vă rog să formulaţi o sugestie pentru revista Curtea de la Argeș. Vă mulţumesc!

E tare frumoasă și cu miez așa cum este. N-aș putea să schimb nimic la sumarul ei. Doar distribuția ei m-ar bucura să fie mai generalizată, să ajungă la ea și omul de rând, din orice colț de țară. Dar știu că e o dorință nerealistă, pentru că iarăși revin la categoria noastră de intelectuali, care suntem pretențioși și avizi de știință, dar puțini.

Și eu vă mulțumesc pentru întrebările atât de interesante, care m-au tentat să fac o călătorie în propriul meu univers, revelându-mi lucruri care acum mi se înfățișează mult mai clare. Plăcerea și onoarea au fost de partea mea!

G.C.S.

Cu aleasă preţuire, Maria Vaida