Georgeta RESTEMAN

CUM M-AM ÎNSENINAT CITIND O CARTE!

Gabriela Căluţiu Sonneberg

„Vine seninul!”

Editura ANAMAROL,

Bucureşti, 2007

“Vine seninul!” Nu-i aşa că sună frumos? Dar cum te relaxează o carte scrisă cu atâta dezinvoltură, optimism debordant, umor fin – pe alocuri, dar şi picurată, unde şi unde, cu lacrima durerii ascunse atunci când este vorba de aspecte mai puţin plăcute din viaţa românilor, „baiul” nostru, al celor plecaţi de «acasa noastră». Ştiam c-o voi primi din Spania, dar plicul purta insemnele poştei germane… nu mai ajunsese draga mea prietenă, autoarea, la un oficiu poştal spaniol dar reuşise să o trimită spre Limassol din Germania, primul popas dintr-un concediu care, sigur, a fost minunat!

Plimbăreaţă cartea, precum ne plimbă autoarea, atât de dragă mie, prin locuri pe care le-a vizitat şi de unde relatează impresii şi chiar ciudăţenii, de care altfel, poate, mulţi dintre noi nu am fi aflat, şi o face într-un mod original care te captivează şi te îmboldeşte să mai citeşti una şi încă una din scrierile ei, şi uite-aşa te trezeşti că le-ai „dovedit” pe toate. Gabriela Căluţiu Sonneberg ne-a învăţat cu stilul înconfundabil pe care-l abordează, de altfel, în toate materialele publicate în nenumărate reviste şi ziare. Mereu răscolită de întrebări de tot felul, caută, tot prin originalitatea-i specifică, să găsească răspunsuri sau alternative ale acestora şi arealul căruia se adresează este vast: oameni, locuri, problemele noastre, ale românilor dar şi ale altor naţii.

„În copilărie auzeam adesea expresia «vin norii!» Pe atunci mi se părea logic ca norii să plece cu aceeaşi naturaleţe cu care veneau – ru fiind încă din pruncie destul de optimistă din fire. Şi cum nimic altceva decât cerul albastru şi curat le poate urma, nici una, nici două, mi-a şi ieşit porumbelul pe gură: «vine seninul!» De parcă seninul ar fi ceva compact şi material, pe care poţi pune mâna ca pe o gutuie, ca să-l muţi mai încolo! “ – mărturiseşte Gabriela la începutul cărţii sale, ceea ce este relevant pentru a-i creiona din start starea de spirit cu care a pornit în realizarea acestui proiect inedit, o explicaţie logică a orientării ei spre frumosul din oameni, din viaţă şi din spaţiul în care fiinţa ei se desfăşoară într-o uimitoare mişcare, ce personal, o asemuiesc cu mişcarea browniană, pentru că ea este sensibilizată de tot şi de toate dimprejurul său.

Deşi cartea este un mix reuşit de impresii lăsate de o parte din locurile vizitate şi de oamenii lor, după opinia mea, accentul cade, poate chiar voit, asupra unei realităţi, absolut firesc şi profund analizate, aparţinătoare «spaţiului mioritic» în care autoarea revine periodic şi, inevitabil, descoperă şi redescoperă clişee de viaţă şi caractere care-i ridică nenumărate semne de întrebare pe care, în sufletul ei le-ar dori inexistente… Şi asta se întâmplă după ce se stinge iluzia creată printr-un alt fel de comunicare decât cea directă, când ai ocazia să-ţi priveşti în ochi interlocutorul şi să-l «simţi» pe viu: „Începând cu sfârşitul, din clipa în acre iar pleci, conversezi cu ei în minte luni şi ani de-a rândul, ei care-ţi sunt dragi, families au prieteni aflaţi departe. Uneori ţi se pare că le auzi replica şi intuieşti, parcă, ce-ar spune în diverse circumstanţe. De fapt ştii bine că, şi de-ar fi de faţă, e puţin probabil ca lucrurile să decurgă aşa armonios cum ţi le imaginezi tu. Dar îţi prinde bine iluzia, mai ales când te simţi singur sau neînţeles (cât de adevărat, Gabriela!). Îţi spui atunci că toată zbaterea nu e decât o jucare de rol secundar pentru că, nu-i aşa, scenariul major se scrie în spatele cortinei închise, acolo unde spectatorii sunt ei, cei care înţeleg umorul tău subtil, vibraţia de diapazon a spiritului tău de fluture rănit, chiar şi lucruri pe care nici măcar tu nu le înţelegi prea bine la tine”… Din păcate, ştim cu toţii cât este de actuală această analiză subtilă, când este vorba de acea „tăcere la dublu” cu un deznodământ cum nu se poate mai bine ilustrat de cuvântul măiestrit al autoarei: „Frumoase sunt toate, mai ales cuvintele pe care, uneori, nu avem curajul să le spunem răspicat, volatile ca parfumul fin sau ca un moment de inspiraţie în faţa unui om cu care, mai că te-ai încumeta să şi taci la dublu. Prieten.” (Tăcere la dublu)

Întrebări, mereu întrebările se înghesuie în sufletul Gabrielei Căluţiu Sonneberg şi ea, cu firea ei optimistă şi scânteia minţii aprige răspunde, sau chiar lasă cititorului plăcerea de a găsi răspunsuri potrivite, pe tot parcursul mănunchiului de scrieri inserate în carte. Pornind de la o întrebare, şi nu aleasă în mod aleatoriu, ci cu înţelepciunea şi paragmatismul specific unei minţi foarte bine organizate, autoarea descinde în câmpul unei analize pe cât de profunde, pe-atât de simpatic cumpănite şi aşternute în faţa cititorului. Şi «prinzându-i» stilul, savurându-i umorul fin şi mai ales spiritul săltăreţ al relatării, credeţi că te mai poţi desprinde de lectură? Nici gând, te cufunzi mai adânc şi parcă eşti tentat să cuprinzi totul o dată, şi de-abia după, mai că-ţi vine să reiei anumite pasaje care te-au lăsat uneori suspendat de un fir… Iată un exemplu: „De ce oare avem tendinţa să ne clasificăm semenii în diferite categorii”- se întreabă autoarea, şi după ce parcurge tipologia umană în diferite ipostaze se încăpăţânează şi conchide, în stilu-i caracteristic: „Ei, bine, nu! Refuz să cred că putem fi atât de lineari şi previzibili precum ne învaţă analiza tradiţională după criterii fixe! […] Şi dacă se întâmplă într-o zi sau alta să fim placizi şi paşnici iar în următoarea revoltaţi, chiar furibunzi, ca un adevărat vârtej viu, nu văd de ce să ne speriem de contradicţia dintre rolul pe care, pasămite, «ne-a fost dat» să-l întruchipăm şi omul care se întâmplă momentan să fim”. (Care eşti?)

Nepreţuite sfaturi, date subtil şi cu un zâmbet amar ascuns în spatele cuvintelor (Omul de bine) sau de ce nu, perplexitatea în faţa incapacităţii unora de a se face remarcaţi altfel decât prin stupizenia diferitelor anunţuri aiuristic plasate pe te miri unde („Cazul” Georgică) , «Până unde vorbim şi de unde începem să tăcem?» – întrebarea cheie, atât de original dezbatută şi răsucită pe toate părţile în „Spirala confesiunilor gafate” sau câte alte texte atractive dar şi instructive, deopotrivă, nu a adunat acest volum minunat pe care nu cred că cineva nu l-ar citi cu plăcere! Dar incursiunile liber-alese (concedii) sau în anumite situaţii impuse (participări la evenimente şi acţiuni organizate), credeţi că sunt mai prejos? Nici vorbă, au acelaşi suflu tineresc, şugubăţ, când e cazul, şi totodată cu un caracter vizibil informativ. Uite-aşa, citind cartea Gabrielei am ajuns şi eu prin „Bahamas”, ohooo, Caraibe, visul meu neîmplinit (nu că ar fi singurul, staţi liniştiţi, sunt şi eu om, ca dumneavoastră, de altfel!) sau prin „Polonezia”, cu picanteriile ei şi-apoi, obligat prin Spania ce-o adoptă de câtva timp pe autoare. Şi vă mărturisesc cu sinceritate, în permanenţă am simţit că sunt în conexiune directă cu autoarea, pentru că, nu ştiu de ce, dar parcă mereu mă incita cu întrebările ei directe, şi ştiţi cât de plăcut este când eşti «băgat în seamă» de însuşi autorul unei cărţi? Încercaţi, nu veţi regreta nicio clipă, credeţi-mă pe cuvânt!

Dar ce-mi veni mie acum să vă dezvălui aici toate tainele bine ascunse în scrierile dragei mele Gabriela Căluţiu Sonnenberg, când cel mai indicat şi mai cuminte ar fi să-mi confirmaţi dacă am avut dreptate, citindu-le! Ia uitaţi-vă la mine cum m-am înseninat citind o carte! Deci, numai staţi pe gânduri, „Vine seninul!”

Georgeta Resteman

Limassol, Cipru

septembrie 2012