“METODA PĂTRĂŢELELOR”

autor GABRIELA CĂLUŢIU SONNENBERG

Această frumoasă şi interesantă poveste a unei prietenii rarisime te atrage de la primele pagini, fiindcă sufletul omului este însetat de frumos şi de dorinţa de a avea alături o fiinţă pe care poţi să o socoteşti un alter ego, aşa cum scriitoarea Gabriela Căluţiu Sonnenberg o prezintă pe Eli, eroina principală a acestei cărţi, pe care o consideră: „o altă faţetă de–a mea, o oglindă”.

Vorbind despre acest sentiment, autoarea şi-a construit cartea pe un suport autobiografic, în care, nu de puţine ori, propriile-i sentimente devin adevărate personaje.

După trecerea în nefiinţă a acestei prietene, aflîndu-se în anii deplinei maturităţi, doamna Gabriela Căluţiu Sonnenberg îşi propune să redea câteva crâmpeie din momentele trăite mai intens în prietenia legată în etapa adolescentină cu această fiinţă ieşită din comun, pentru a umple golul lăsat de trecerea ei în alte orizonturi.

Plăcerea cu care se citeşte această carte se datorează mişcării ideilor care luminează pe dinăuntru subiectul incitant şi complex. Deşi evocarea prieteniei cu Eli aparţine trecutului, cu un condei sigur, suntem ancoraţi alternativ şi în prezent printr-un alt personaj, bine conturat, o fostă colegă de liceu, Mia, emigrată la New York, care ocupă un loc însemnat în paginile cărţii şi care ne transpune pe alt plan temporal paralel, cu acţiune ca la Hollywood. Esenţa aceasta a ideilor este dovada măiestriei cu care autoarea surprinde viaţa în substanţa şi complexitatea ei, cu nenumărate nuanţe, cu aspecte subtile, cu amănunte semnificative care se încheagă într-un veritabil tablou documentar al anilor dominaţi de comunism, tabloul acelei epoci în care se regăsesc cu emoţie toţi cei care au străbătut-o, mergând în paralel cu vâlvătaia vremurilor actuale. Folosind un stil alert, plin de viaţă, un limbaj cursiv, colorat, cu o sonoritate interioară foarte plăcută, lectura curge ca o apă limpede şi grăitoare.

Prietenia cu Eli s-a înfiripat în perioada adolescenţei când se leagă cele mai trainice prietenii. Fragmentele care surprind aspectele din această perioada sunt magistral oglindite, sunt adevărate pagini de antologie. Remarcabilă este atât prezentarea complexităţii firii ieşite mult din tiparele obişnuite ale omenescului din chipul lui Eli, dar şi mişcările trăirilor autoarei.

Lectura cărţii mi-a dat şansa să trăiesc vibraţia unui trecut căruia i-am dat iarăşi dreptul la viaţă. Adolescenţa corespunde anilor de liceu – ani pe care i-am petrecut ca profesoară în clocotul acestei etape. Chiar mai mult, lectura acestei cărţi m-a făcut să dau iama printr-un timp şi mai îndepărtat, la adolescentinii mei ani, trăiţi cu o înfrigurare pe care n-am mai putut-o uita în lungul şir de ani care au urmat.

Creează o deosebită încântare paginile în care autoarea Gabriela Căluţiu Sonnenberg surprinde propriile trăiri, specifice fantasticelor etape de viaţă – adolescenţa, iar mai apoi şi tinereţea timpurie din perioada studiilor universitare. Astfel o vedem cum, împreună cu Eli, nu arareori şi cu alţi prieteni, străbat vârsta desprinderii de sub tutela absolută a părinţilor, vârsta când se trezeşte conştiinţa de sine descoperind sentimentul de a şti „cine sunt”, de a se impune pentru a fi recunoscute ca persoane de valoare. Vârsta aceasta este redată viu, colorată, conform firii fiecăruia, căci fiecare îşi trasează conturul personalităţii cât mai diferit cu putinţă, îşi deschide drumuri care le duc la cunoaştere de sine, la autodescoperire şi autovalorizare. Ele trăiesc vârsta de aur, vârsta marilor elanuri, dar în acelaşi timp este şi vârsta ingrată, vârstă a crizelor, a nesiguranţei, a insatisfacţiei, vârsta viselor neîmplinite sau a iubirilor imposibile, ori a relaţiilor nepotrivite. Arzătoarea lor dorinţă era să devină persoane cu voinţă puternică, competitive, ingenioase, sigure de sine, să stăpânească o motivaţie puternică pentru tot ce întreprind, să fie hotărâte, îndrăzneţe, practice, nonconformiste. Se temeau cumplit de banalitate dorindu-şi, fiecare în felul ei, unicitate şi pe cât se poate să se remarce prin note distincte.

Autoarea scotoceşte prin minţile lor strălucite de adolescente premiante fără concurenţă şi redă o lume a adolescenţilor care iau prima dată contact cu dragostea, cu puterea infinită pe care ţi-o dă inconştienţa şi inocenţa, cu lumea înflăcărată şi avidă de noutăţi pusă în cântar cu privirea rece dinafară, aceea care nu vede în ei decât elevi de şcoală care trebuie să-şi vadă de învăţătură şi să nu iasă din cuvântul părinţilor, ca să nu ajungă rău în viaţă.

Pagini frumoase sunt închinate şi părinţilor lor pentru meritul că au avut o atitudine echilibrată şi le-au acordat un spaţiu de independenţă şi libertate dirijată cu discreţie.

Excursiilor prin munţii Făgăraş le închină multe pagini de rară frumuseţe. Acestea le-au umplut sufletul şi le-au lăsat amintiri în care se refugiază şi mai târziu în zilele când dorul de ţară devine mai arzător.

Strădania de a înţelege propria persoană, ca la orice adolescent, şi la ele şi-a găsit împlinirea prin împărtăşirea propriilor sentimente şi trăiri cu o altă persoană şi asta a făcut să se sudeze prietenia lor.

Dorinţa de a se realiza şi de a fi unice, de a fugi de ţepenele principii de viaţă, le determină să construiască principii noi de comportament cărora nu le admiteau alte variante, mai ales intransigenta Eli, care era de neînduplecat.

O bucurie deosebită era conferită de evadarea din cotidian. Atunci fiecare simţea că devenea alt om. Fiind în vizită la părinţii lui Eli, admirând din balcon cerul înstelat, cu privirile fixate pe minunatele frumuseţi reci, fumând, ca „să se dea mari”, aveau trăiri profunde şi emoţionante despre ceea ce poate fi dincolo de concret, de lumea cea cunoscută, încercând să desluşească mersul firii demiurgice. Discutau cu aplomb probleme de ontologie, despre contradictoriu şi absurd, despre destin: „Apoi am ieşit pe balcon şi am stat tihnit la taclale, admirând de la înălţime luminile oraşului. Poveştile noastre se axau pe atunci pe teme de timp şi spaţiu. Îmi pare rău acum că nu am reţinut ceva concret, dar ştiu sigur că nu vorbeam despre colegi sau materii. Ne preocupau mai degrabă discuţiile filozofice, contradictoriul sau absurdul, gen „ce–ai lua cu tine de–ar fi să faci zilnic naveta între cer şi pământ” – cum zicea Marin Sorescu. Nu lipseau întrebările despre destin, metodele de a interveni asupra lui sau chiar de a dirija gândurile de la distanţă, suferinţa ontică, civilizaţia culpei şi alte idei filozofice pe care le tratam cam superficial. Cu mintea mea de azi realizez că ne exersam logica, apelând fără să ştim la metoda „teză, antiteză, sinteză”. Ne formam propriul nostru schelet de concepte şi, implicit şi din păcate, şi o bază solidă de prejudecăţi”.

Mai intotdeauna, avem tendinţa să punem în valoare aspectele pozitive şi să le diminuăm pe cele negative, dar în această carte vedem cum autoarea şi prietena ei calcă pe formalităţi, având curajul de a sta drept pentru tot ceea ce făceau sau credeau.

Urmează perioada superbă a studenţiei care şi-a pus amprenta pe personalitatea noului adult. Altă lume, alte reguli, iar mai apoi, alte vremuri, schimbarea orânduirii sociale… Multe şi profunde schimbări. Acum, la distanţă mare de părinţi, erau complet independente. Părinţii nu mai au cum să intervină în viaţa lor, ci doar să spere că au reuşit să îşi educe atât de bine copiii, încât aceştia să nu aibă probleme majore.

Ca studente, erau mereu în căutare de gazde, mereu în căutarea noilor forme de viaţă în care să îşi primenească trăirile, continuau efortul de a reuşi prin propriile forţe, ciopleau statuia închipuirii propriei personalităţi în devenire, trăiau abandonul în braţele libertăţii depline şi uneori chiar ale seducţiei desfăşurate în nopţi albe şi în cuceritoare ritmuri de muzică după gustul lor. „Când cânta, Amadeo se transforma pentru noi în nici mai mult, nici mai puţin decât Dumnezeu în persoană. Era clar că toţi eram, mai mult sau mai puţin, sclavii lui, indiferent dacă eram fete sau băieţi”.

Urmatoarea etapă de viaţă a fost acea a despărţirilor, aflându-se la mari distante, în ţări diferite, cu întâlniri rare. Treptat, distanţe mari au început să creeze şi distanţe în opiniile lor, dar n-au putut să rupă şi legătura de suflet cu rădăcinile în perioada marilor frământări adolescentine.

Deşi Eli se află dincolo de zări, eu am convingerea că între ele continuă o comunicare de un anume fel, care, în universul nostru strâmt, nu poate fi explicat. În eter, desigur că se va păstra frumoasa şi interesanta poveste a prieteniei lor. Frumuseţile eterice pot fi şi eterne.

Elena Buică

Toronto, Canada

februarie 2014