Cine este Gabriela Calutiu Sonnenberg

E un adevarat privilegiu să-ți fie prietenă o persoană ca autoarea acestui volum, Gabriela, născută Căluțiu, căsătorită Sonnenberg, cu domiciliul în sudul Spaniei. Eu mă înscriu printre acești privilegiați. E o ființă specială, tonică, luminoasă, ia în serios tot ce face, cu multe cărți citite și bine alese, vorbitoare curentă de mai multe limbi și cu un doctorat luat imediat după terminarea facultății. E înzestrată cu o deosebită inteligență, moștenire de la părinții ei, (Candit și Georgeta Căluțiu) profesori de limba română, din Tălmaciul Sibiului, amândoi intelectuali cu chemare apostolică, cei care au educat-o în spiritul aplecării smerite asupra buchiei de carte. Dar o frumoasă zestre a primit și de la înaintașii familiei ei, precum bunica (Eugenia – “Mama Gene”), mama tatălui, care acum se află în pragul celor 100 de ani și este renumită pentru înțelepciunea ei, transmisă în duh arhaic. Grăitoare pentru acest neam de oameni înzestratț cu darul înțelepciunii sunt cuvintele pe care le-a spus o vecină pe vremea când tatăl ei era încă un copil: “Tișă Genie”, copilul dumitale are un cap așa de deștept, de parcă ar fi fost la mai mulți oameni”. Această moștenire a Gabrielei Căluțiu Sonnenberg a făcut din ea o elevă și o studentă eminentă. După absolvirea facultății a fost reținută la catedra de Turism a Facultății de Comerț iar doctoratul a fost obținut cu mari laude. Având o personalitate puternică, fire caldă și plină de farmec, întâlnirea cu ea îți face ziua luminoasă și îți lasă convingerea că și ziua de mâine va fi la fel. Cu cât o cunoști mai bine, cu atât mai mult crește afecțiunea și admirația pentru ea, indiferent de distanță sau de vârstă, așa cum s-a dovedit și între noi două. Distanța dintre Canada și Spania, țările în care trăim, este destul de grăitoare, ca și diferența de vârstă. Gabi putea să fie copilul meu născut nu chiar la prima tinerețe. O știu cam de 20 de ani și chipul ei este neschimbat, întipărit parcă până la nesfârșit.

Foarte grăitor a fost și modul în care a remarcat-o domnul Dumitru Puiu Popescu, directorul ziarului “Observatorul”, cea mai prestigioasă publicație de limba română din Canada, recent distinsă de guvernul canadian cu un valoros premiu, în semn de înaltă apreciere pentru cea mai valoroasă revistă de altă limbă decât cea oficială. Fara să o cunoască personal sau să îi fie recomandată, a îndrăgit-o și i-a acordat aleasa prețuire chiar de la primele scrieri pe care i le-a publicat. Devenind colaboratoare a “Observatorului”, scrierile semnate de ea au devenit un deliciu pentru mulți cititori, mai ales cei cu gusturi rafinate.

Care este secretul? Având o minte extrem de organizată, până la cele mai fine detalii, mânată de plăcerea de a surprinde semnificații neașteptate din lumea înconjurătoare, din frumusețile lumii largi, ca și din scânteierea gândirii umane, trăiește intens prezentul, mereu uimită și mirată de spectacolul vieții și conferă existenței o aură de vrajă. Sufletul i se umple continuu de noutăți pe care le iscodește cu ascuțimea minții.

Domeniul scrierilor ei este larg, așa cum se poate trage concluzia la lecturarea acestei cărîi. Ea scrie despre oameni, despre aspectele controversate ale românilor, despre lumea nimicurilor importante din viața noastră, despre lumea tiparului, sau despre locurile vizitate.

Deși este vorbitoare curentă a mai multor limbi, îi place să scrie în limba maicii sale: “Nu zic că n-ar fi bune şi frumoase şi altele, (LIMBI) dar dacă nu sună şi înăuntru, la nimic nu le-a folosit. Rămân acolo pe post de instrumente de comunicare şi atât.”

Fiecare scriere este un unicat încântător, absolut original și reconfortant. “Critica vârstei dure” este alcatuită în întregime dintr-o suită de interogații răscolitoare, pe care îți vine să le citești pe îndelete, ca o decantare, cu pauze care îți dau răgazul coborârii pe verticală, în adâncul ființei, acolo unde s-au depus trăirile si sensurile adânci de viață. După lungul șir de ingenioase întrebări, în final, autoarea, parcă răsucindu-se pe călcâie, taie brusc șirul acestora, schimbând tonalitatea scrierii: “Ce atâtea răspunsuri la toate? Ia să mai caute şi fiecare pentru sine, să-si încreţească fruntea şi să nu mai răsfoiască în manuale, vânând mură-n gură! Intrebările enumerate aici sunt doar o parte din cele multe, care încă nu şi-au găsit rezolvarea. Cu toate astea, aşa „neterminate” cum sunt, mie îmi plac. Nu le găsiţi frumoase? Ele nu sunt ca răspunsurile, cu un singur sens. Nu, ce-mi place la ele e că lasă loc pentru rezolvare în toate direcţiile. De ce ar fi ele mai puţin demne de respect decât răspunsurile? Frumos a zis Rilke: «Învaţă să-ţi iubeşti întrebările. Poate că, într-o bună zi, te trezeşti că ai trăit, fără să fi băgat de seamă, direct în miezul răspunsului lor». Ia să vedem! Vă dorim îmbătârnire reuşită! Ştiu, nu e un proces tocmai plăcut, dar dacă ne gândim la alternative…”

Nu de puțne ori debutul scrierilor își are sursa în vreo întâmplare oarecare sau pleacă de la un rând citit undeva întâmplător, un anunț la radio sau la TV, pe care apoi construiește o lume de gânduri, stabilește legături nevăzute de alții și apoi ți le descoperă cu savoare, într-un mod surprinzător, dând explicații seducătoare. “Deunazi mi-au picat ochii pe un articol știintific în care se anunța descoperirea recentă a unui al cincilea braț în spirala Căii Lactee. Pentru o mai bună înțelegere de către cititorul profan, era redată alăturat imaginea binecunoscută a nebuloasei văzute de sus, puzderie fascinantă de lumini și luminițe, într-un vârtej aspectuos. Pe fundalul cerului imens și negru” (Cerul înstelat și…noi)

Din zborul înalt al sferelor cerești, prin câteva întorsături de cuvinte, te aduce cu capul pe pământ, apoi coboară în lumea străfundurilor de gânduri, printr-un labirint plin de capcane și surprize.

E încântătoare vocația descoperirii legăturilor și semnificaîiilor lucrurilor și faptelor pe care le socotim derizorii. În călătorii, descoperă anumite detalii, pe care mulți le-ar trece cu vederea. Descoperă simboluri, construiește un mod de viață nou al lucrurilor, o adevarată lume subterană de idei, ca apoi să te azvârle în astrele cerești, doar prin cateva bătăi de aripi, și după aceea să te întoarcă și să te pună cu picioarele pe pământ.

“Cazul Georgică” subliniază delicios acea “comunicare unilaterală” cu tot felul de inscripții răspândite sub diverse forme în prejma noastră și cu care noi ne confruntîm zilnic, fără să o fi solicitat.

“Omul, aflat în imposibilitatea de a comunica cu cauzatorul neliniştii sale, iniţiază pe cont propriu un dialog cu lumea întreagă, sperând ca pe calea asta ocolită să găsească răspuns la întrebările care-l macină. Poet, ce mai! Bravo celor care nu se dau bătuţi niciodată. În definitiv, sunt niste optimişti. Unele inscrisuri sunt atât de savuroase încât, dacă dispar, le simţim lipsa. Spre exemplu: nu mi-a fost uşor să constat deunăzi că administraţia locală a dispus zugrăvirea proaspătă a podului pe care trona de-o veşnicie o delicioasă declaraţie de dragoste în grafitti: „te iubesc, vulpeo!”.

Nu poți să te abții de la un zâmbet pentru românii ajunși în Spania, aducând cu ei limba și năravurile. Dar amuzamentul merge și mai departe:

“Sau, zice autoarea, ce mă voi face dacă într-o bună zi, când voi vizita din nou muzeul de arheologie, nu voi mai găsi pe interiorul uşii toaletei damelor, scris cu pixul, „Matame Pablito, porque no te puedo olvidar!” („Omoară-mă Pablito, căci nu te pot uita!”), semnat Lucrezia?! Ce vrei mai multă sinceritate şi spirit autentic sută la sută, din rărunchi? Ce păcat că Pablito nu va frecventa niciodată WC-ul de dame de la muzeu! Lucrezia rămâne neconsolată. Miscator – nu-i asa?

Iți lasă impresia că ți-a pus în fata un microscop și descoperi uimit o lume în mișcare, prin asociații neașteptate, o lume pe care o văzuseși si tu cu ochii minții și o trecuseși la periferia preocupărilor și a interesului. Este acea lume cu puzderia de amănunte aparent nesemnificative care ne populează viața și mintea, clipe care s-au depozitat uneori fără să fim conștienti de ele în ungherele cele mai ascunse ale ființei noastre, o lume despre care nu se vorbește decât în treacăt, formulață doar în câteva cuvinte. Prin analogiile pe care le face, ea le îmbracă în alte veșminte de cuvinte și lasă deschisă poarta spre alt regat imaginar, scotându-te din lumea omogenă cu inerenta banalitate cotidiană.

Ne convinge că lumea este o organizare rafinată, în care nu poti să prevezi monotonia și suficiența și creează o stare a spiritului mereu surprinzătoare și provocatoare. Este o lume frumoasă … “Frumoase sunt toate, mai ales cuvintele pe care uneori n-avem curajul să le spunem răspicat, volatile ca parfumul fin sau ca un moment de inspirație în fața unui om cu care mai că te-ai încumeta chiar și să taci în dublu”. (Tăcerea la dublu)

Comunicarea este plină de vivacitate. Se adresează cititorului în mod direct, provocându-l la un dialog imaginar din care auzi numai o parte, iar tu ca cititor prins în dialog, ăți dai răspunsul ție.

“Vrea cineva să mă contrazică sau să completeze ceva? Nici o problemă: aştept reacţia. Evident redactată curat, sub forma de text.“

De fapt, comunicarea directă cu cititorul este nota dominantă a scrierilor autoarei Gabriela Căluțiu Sonnenberg. Unele articole se deschid cu o astfel de provocare la dialog: „Pun pariu că, în ciuda faptului că nu ne cunoaștem, avem o cunoștintă comună. Vă dau cateva exemple, ca să vedem dacă o recunoașteți…”

“Dura lex si fiat lux” începe: „Tocmai ați citit titlul acestui articol. Nu v-aș condamna dacă v-ar duce gândul la un nou tip de material plastic (plexiglas), respectiv la o nouă marcă de mașină, de proveniență italiană (Fiat). Sau parcă mai era ceva? În cazul în care aveți bănuiala ca ar putea fi vorba despre două citate din limba latină, felicitări! Faceți parte dintr-o specie, cam rară din păcate: omul cu noțiuni de latină.”

Oralitatea stilului face trimitere la acea lume tihnită de odinioară și cu plăcerea taifasului.

“Păi cum să nu bagi de seamă că trăim, așa moderni cum suntem, înconjurați de latină (ante-, contra-, non-, extra-, ultra-, meta-, trans-) și de greacă (geo-, astro-, crono-, demo-, macro-, polit-, termo-, zoo-) etc? Până și etc-ul e un etcetera latin în miniatură! Sufixele astea ne sunt atât de aproape încât nici nu putem concepe viața noastră fară ele. Păi cum să le desemnăm drept limbi moarte, când ele nu sunt nici măcar limbi străine? Ba mai mult, sunt aproape universale, de vreme ce se regăsesc la fel de bine în italiană și finlandeză ca în engleză, germană, poloneză sau albaneză.” (Dura lex și fiat lux)

“Nu, dragii mei, nu drama înghesuielii într-o lume strâmtă, înconjuraţi de semeni indiscreţi, voraci şi atroci, râvnind la bunurile noastre ne paşte în viitor! Mai degrabă plictisitorul, clasicul sindrom al însingurării, al genericului „ce film e ăsta şi ce caut eu aici?”

………………………………………………………………………………..

“Conform proporţiilor corpului uman, Statuia Libertătii ar avea măsura 3600 la picior. Faceţi ce doriţi cu informaţia asta!“ ( Planeta Dodoloata)

Prin ineditul mod de a lega și dezlega fire nevăzute, prin reliefarea semnificațiilor pline de rafinament ale acestei lumi privite ca o sursă de banalități, prin încântarea pe care ne-o oferă plimbându-ne în lumea largă și punând în frază sugestia bunului povestitor, cel cu urechea deschisă afară și cu ochiul întors în interior, autoarea ne oferă una dintre acele cărți pentru care facem ferma promisiune că ne vom întoarce la ea.

Autoare: Elena Buică,

Scriitoare din Toronto, Canada