Capitolul MULTE NIMICURI NECESARE – un destin (de) plastic

“Profită de orele de singurătate!“ – îmi sugerează soţul în fiecare vineri seara, când mă lasă singură acasă. Iar eu fac … ce mă taie capul. Deja din clipa în care încui uşa, mă apucă o bucurie de copil ghiduş, ca-n poezia „La Oglindă” de George Coşbuc: „mama-i dusă-n sat! Cu dorul / azi e singur puişorul,/ şi-am închis uşa la tindă/ cu zăvorul…”. Tot ce nu apuc să fac în timpul săptămânii, toate cele pe care le amân din diverse motive, vin acum la rând. Şăgalnic ca un ecou mă urmăreşte zâmbetul soţului meu la luarea de rămas bun, de parcă m-ar întreba din priviri : „Ei, azi ce ţi-ai pus în cap? Îţi faci o mască de castraveţi şi vizionezi pe televiziunea română un film cu haiduci?”

        Drept să spun, nici eu nu ştiu exact ce-am să fac cu „libertatea”. Tocmai aici e farmecul; spre deosebire de restul timpului, când am aproape permanent un program clar, vineri n-am. Fireşte că în restul săptămânii mă bucur să-mi petrec timpul în sânul familiei. Uneori, în timpul liber, ne facem de lucru împreună în grădină, în curte sau în casă. Petrecem seri nenumărate, doar noi doi, discutând verzi şi uscate la un pahar de vorbă, până noaptea târziu, de parcă nu ne-am fi văzut de-o veşnicie. Facem asta în tot restul timpului, dar nu şi vineri seara; astea sunt orele sacre pentru amândoi. Pentru el începe mereu la opt fix turneul de joc de cărţi. Mai bine zis, un ritual întreg, împreună cu alţi pasionaţi de probabilităţi şi strategii de joc, ritual care se întinde uneori până după miezul nopţii. În acest timp, telefoanele mobile rămân acasă. Respect! Respect pasiunea lor şi mă bucur că se pot „deconecta”.

      Cu timpul am adunat în memorie lanţuri întregi de vineri, care mai de care mai speciale în felul lor. Când mi se pare că sunt privată de dreptul de a face ceva care îmi place mie, se profilează undeva în depărtare seara de vineri, ca o recuperare de şansă. De exemplu, dacă alegem într-o seară aleatoare un film la televizor care nu-mi merge la inimă, chiar dacă are o valoare cinematografică incontestabilă (nu-mi plac violenţele, războiul din Vietnam, mafioţii cu premii Oscar şi cu nume italieneşti, de naşi – filme educative şi bune, dealtfel) în timp ce pe un alt canal rulează un Nichita Mihalcov, Krysztof Kieslowsky sau vreun regizor francez original, simt pentru o secundă o strângere de inimă şi-mi propun să recuperez cu altă ocazie golul creat. Iar cum avem atatea canale de televiziune prin satelit, într-o bună zi mi se împlineşte dorinţa. Totul e să am răbdare. Sunt şanse mari ca acea zi a împlinirii să fie o vineri.

Probabil că fără seara de vineri aş avea ieşiri necontrolate, aparent fara explicaţie. N-aş merge până într-acolo încât să susuţin că vinerea îmi salvează căsnicia, dar mai ştii?

Revenind la „beţia libertăţii”, adevărul e că nu doar o dată mi s-a întâmplat să nu fac nimic din cele după care tânjeam de atâta vreme (tratament cosmetic, televiziune spaniolă, fel de mâncare românesc etc.) ci, dimpotrivă, m-am ocupat exact cu aceleaşi lucruri pe care doream să le evit : am vizionat serialul poliţist cu care ne „delectăm” şi în alte zilele „profane” ale săptămânii, am mâncat ceva oarecare, am amânat vopsitul părului, am evitat lectura plăcută în balansoarul din faţa căminului aprins, cu o lumânare şi un pahar de vin lângă mine. Chiar dacă sună incredibil, sunt vineri în care mă culc la nouă seara, fără nici un motiv clar; şi bomba e că tocmai asta îmi place! Cine să mă mai înţeleagă!

Într-o vineri seara, acum vreo doi ani, am închis ca de obicei uşa în urma mea şi m-am avântat spre bucătărie. De cum am deschis uşa cămării, m-am şi opintit în clanţă – pentru a câta oară? – căutând să fac abstracţie de balotul de pungi atârnat în dosul uşii. La vederea lor, mi-a venit instantaneu în minte replica unei musafire din Germania. „Hey, hey, hey!” Observase şi ea, ca şi mine, că în Spania există o cu totul altă mentalitate în privinţa uzului materialelor plastice. Cu spirit critic, nemţoiaca din ea, pasionată negustoriţă de suveniruri la mâna a doua, s-a simţit pe loc tentată în faţa „tezaurului” meu de pungi practic noi, cu care s-ar fi putut lansa un proiect constructiv.

Din ce am observat eu, germanii au meritul de a nu dispreţui banul câştigat cinstit, indiferent în ce domeniu. Tare i-ar fi plăcut musafirei mele să ofere nimicurile vândute clienţilor de chilipiruri la târgul duminical, în câte o sacoşă practică din plastic, pe gratis bineînţeles. Unde mai pui că inscripţia în limba spaniolă – de exemplu „Pepe La Sal” sau „Supermercados Costas” –  ar trezi cu siguranţă simpatie la germanii care îşi petrec în proporţie de 70 % concediul pe Peninsula Iberică?

Interesant cum amândouă, deşi provenim din culturi cum nu se poate mai diferite, suntem de aceeaşi părere pe o temă delicată, doar aparent minoră dar emblematică pentru sistemele noastre de valori. La Bucureşti obişnuiam să port asupra mea, undeva pe fundul genţii, o pungă pliată frumos, ca să nu facă cute. Renumita LaNeVe (la nevoie), o reminiscenţă a vremurilor comuniste, servea cumpărăturilor spontane, dacă  se întâmpla să trec prin dreptul vreunui magazin unde se descărca ceva „interesant”, în special de mâncare. Pentru că, nu cred că e nevoie să amintesc, în ţara Doamnei Academician, specialistă în chimie, în paradisul maselor plastice, nu se obişnuia datul unei pungi pe gratis la orice achiziţie. E poate unul din puţinele puncte la care socialismul dezumanizant în care am trăit nu e de condamnat. De ce să nu poarte fiecare o sacoşă cu el? Nu ia mult loc, nu ţipă, nu cere de mâncare şi dacă am proceda toţi la fel, am reduce considerabil poluarea mediului ambiant.

Andrea, fire practică nemţească, de fapt obişnuieşte să iasă la piaţă cu un coş de răchită fixat pe portbagajul bicicletei. În paranteză fie spus, un asemenea obicei e imposibil de cultivat în Bucureşti, din motive de… mâini lungi, fireşte.

Germania a depăşit de mult stadiul de risipă capitalistă, în care încă se mai scaldă Spania post franchistă până astăzi. În Germania, clasica pungă de plastic e acum „out”. Coşurile de răchită în schimb, sacoşele de carton sau traistele de pânză de răspândesc pe zi ce trece. Nostalgicii pot cumpăra chiar plebeiasca pungă de plastic, dar contra unei sume modice de bani, menită să atragă atenţia asupra gestului incorect din punct de vedere politic.

Ideea de a scăpa de pungile pe care le adunam de-un an încoace pentru că nu mă îndur să arunc nimc, începuse să-mi dea târcoale. Mă imaginam deja îngropată într-un munte de sacoşe. În fond, de ce să nu-i fac un bine Andreei şi să-i înmânez cu proxima ocazie pungile care-mi prisosesc?

Destinul ăsta de „strângători” ne urmăreşte încă din copilărie. Mereu am transportat în bagaje borcane şi sticle goale, cutii şi pungi de plastic. La dus plecau pline, la întors veneau goale. Părinţii s-au specializat în furnizat bunătăţi de tot soiul: miere, carne în untură, dulceţuri şi gemuri, cârnaţi, zacuscă, lapte, prăjituri, ouă de casă şi multe, multe altele. Singura condiţie de la sine înţeleasă era sa returnăm ambalajele. Aşa ne-au hrănit, pe sora mea şi pe mine, prin liceu şi facultate, la studii prin oraşe din ce în ce mai îndepărtate.

Ba chiar şi la Viena, ţin minte că mă jenam cu bagajele voluminoase, în care diferite ambalaje îşi urmau firescul drum înapoi, către căminul domestic. Cât mă stresam când se apropiau vameşii, nu pentru că aş fi ascuns ceva ilicit în valiză, ci pentru câ mi-era ruşine să nu descopere în public secretul meu! Probabil că m-aş fi îngropat în pământ de ruşine dacă ar fi deschis fermoarul genţii de voiaj, mai rău decât dacă m-ar fi surprins şezând pe toaletă. Am avut marele noroc să nu mi se întâmple nici una din dizgraţiile astea vreodată.

Odata cu plecarea definitivă din ţară, am sperat că va înceta blestemul bagajelor jenante; în naivitatea mea, credeam că se va inversa scenariul şi că eu aş urma să furnizez alor mei bunătăţi din occident, în schimbul dăruirii – la propriu şi la figurat – cu care mă „înzestraseră” până atunci. Nimic nu s-a schimbat! Bineînţeles că le aduc tot felul de minuni capitaliste, de fiecare dată când trec pe la ei, dar la fel continui să „expatriez” copane, mere, miere sau conserve de casă, produsele copilăriei, inegalabile aiurea pe mapamond. Uneori, când arunc aici câte un borcan cu capac înşurubabil de o formă mai deosebită, simt o uşoară strângere de inimă la gândul bucuriei pe care i-aş face-o mamei cu el. Cu tot oful meu, am spus NU borcanelor şi sticlelor goale, dar ce mă fac cu pungile?

Ca s-o scurtez, m-am decis spontan să sacrific o jumătate de oră din preţioasa mea seară de vineri pentru a face un pachet compact de pungi. Spaniolii merg la muncă în Germania. De ce sa nu trimitem şi pungile după ei, la Andreea?

Drept pentru care m-am aşezat la masa rotundă din bucătărie, cu gramăda de pungi în faţă, hotărâtă să pun capăt deranjului. Am început să extrag din sacoşa mare, rând pe rând, ghemotoacele de plastic pe care le netezeam întâi pe masă iar apoi le pliam în patru, ca să le stivuiesc mai apoi pe căprării. În jurul meu au început să crească stive de diferite mărimi din „Pepe La Sal”, „Costas”, „Super G” – cele trei magazine alimentare la care obişnuiesc să mă aprovizionez. Încet–încet am constatat că vizitele mele la „Super G” însumează dublul celor de la „Pepe La Sal” şi de patru ori mai mult decât „Costas”. Firesc, frecvenţa cumpărăturilor este invers proporţională cu distanţa faţă de magazin.

Dacă până în clipa aceea mă considerasem o cumpăratoare ocazională, fără zile fixe pe săptămână şi fără liste de cumpărături, iluzia s-a spulberat pe loc când, pe măsură ce înaintam în stiva de plastic, am constatat regularitatea de ceas cu care apăreau „dovezile” incontestabile ale limitelor mele omeneşti. Asa se face că la patru pungi de „Super G” (legume, fructe, apă, bere) reveneneau firesc două de „Pepe La Sal” (carne, brânză, mezeluri) şi una de „Costas” (cosmetice, fructe exotice, delicatese). S-a zis cu imaginea mea despre mine, aşa-zisa fire spontană, cu fantezie, deschisă la nou. Iată cum am reuşit să mă dresez „nemţeşte” pe parcursul unui singur an!

Pe măsură ce mă dedam în continuare ocupaţiei de pliere şi sortare de pungi, începusem să dezvolt dexterităţi de specialistă. Trecuse de mult jumătatea de oră pe care intenţionasem iniţial să o aloc sordidei îndeletniciri. Socoteala de acasă, ca de obicei, nu se potrivea…

La televizor, pe TVR Internaţional, rula „Secretul lui Bacchus”. Eu, cu urechile ciulite, mă amuzam anticipând replicile preferate ale pitorescului personaj principal: „chestii, socoteli”. „Da´ chiar, ce fac eu aici, în loc să-mi văd de sortatul pungilor? Mă ocup cu <chestii, socoteli>, calculez statistici pe marginea frecvenţei obiceiurilor mele de cumpărare. Şi când mă gândesc că Statistica n-a fost disciplina mea forte la şcoală…”

 Începea să-mi placă treaba cu pungile, era pervers. Mai ales pentru că, avansând spre interiorul sacoşei care părea să nu se mai termine, descopeream, rătăcite printre pungile cotidiene, pungi străine de cauză. Mi-am turnat un pahar de vin şi-am continuat să-mi extrag curioasă trecutul din „sacoşa cu surprize”, de parcă ar fi fost bilele din urnă la extragerea loto.

Discounterul german „Lidl”, cu pungile lui solide, care se obţin contra cost (german, fireşte), pestriţe, ca să atragă fără spaţiu pentru confuzii, a inceput să-şi ceară şi el drepturile. Pungile „Lidl” sunt pentru germani aproape un fenomen social. Au făcut deja istorie. Nimeni nu le poate trece cu vederea nici în Austria, în Spania şi probabil în multe alte ţări prin care e prezentă firma. Purtătorul unei astfel de pungi are avantajul – sau dezavantajul – de a putea fi clasificat instantaneu din prima: un om care nu se scaldă în bani. Cu puţină imaginaţie şi spirit de observaţie, se poate adânci analiza, şi, de la caz la caz, completa portretul-robot al cumpăratorului de la „Lidl” în direcţia emigrantului la început de drum, studentului cu posibilităţi limitate, femeii casnice cu mulţi copii, cerşetorului, sau nonconformistului la a doua tinereţe, fost hippie etc. Cunosc persoane – nu spun cine – care îşi fac cumpărăturile la „Lidl” dar le ambalează în sacoşele altor magazine, mai luxoase, pentru a ne induce în eroare ca să evite surprize penibile dacă se întâlnesc cu vreun cunoscut. Perfidă stratagemă!

Lăsând la o parte dezavantajele pungii cu pricina, calitatea ei incontestabilă (lucru nemţesc, cum ziceam) o propulsează într-o categorie net superioară celorlalte pungi de autoservire de pe aici.  Aşa că i-am rezervat un loc important, convinsă fiind că Andreea se va bucura de ea în mod deosebit. Ha, ha, deja mă amuzam imaginându-mi mimica nelămurită cu care clienţii Andreei vor reacţiona la primirea sacoşei proletare; vedeam cu ochii minţii zâmbetul nevinovat al Andreei pişichere!

Până una alta „recensământul” pungilor de tip „Lidl” mi-a revelat că am fost cam o dată pe lună la cumpărături ieftine, pentru bunuri de consum uzuale (hartie igienică, ulei, făină, zahăr).

Deşi netezitul pungilor începuse să-mi facă plăcere, în jurul orei 21 începuse să-mi dea târcoale panica. După cum stăteau lucrurile, operaţiunea avea să-mi răpească mai mult timp decât eram eu dispusă să sacrific. Din păcate, încercarea de a calcula în avans cât timp îmi ia fiecare operaţiune simplă în parte şi de a însuma timpii parţiali de lucru (omagiu bătrânului Keynes!) s-a soldat eşecului. Încă o dovadă că lumea cifrelor şi a calculelor nu mi-a surâs niciodată.

Pe ecran, simpaticul „personaj negativ” întruchipat de Jean Constantin încerca să se descotorosească de brigada miliţiei economice cu textul : „dar poate Dumneavoastră aveţi treabă, şi eu vă reţin…” Ha, ha! „Aha, am şi eu alte treburi, dar îmi pierd timpul în bucătărie, cu nişte pungi” – m-a fulgerat.

La un moment dat descopăr chiar un număr considerabil de pungi albe cu desen roşu cu albastru – caracteristica hipermagazinelor „Carrefour”. Brusc m-a podidit un val de duioşie la amintirea incursiunii în marele magazin din apropierea oraşului Alicante. Cândva, în primăvară, într-o dimineaţă de sâmbătă, când începuse să se încălzească vremea, porniserăm cu maşina la cumpărături. Aveam să ne întoarcem frânţi de oboseală, după opt ore de maraton consumist epuizant. „Recolta”, depozitată în două cărucioare mari, ne-a costat echivalentul în pesete a peste o mie de mărci germane. Ideea de a ne cumpăra dintr-o singură lovitură haine, încălţăminte şi tot ce ne trebuia pentru vara care bătea la uşă, avea ceva bărbătesc şi naiv în acelaşi timp, dar corespundea la vremea aceea nevoilor noastre urgente şi timpului drămuit. Conţinutul bagajului meu din ţară, aşa voluminos cum fusese, se dovedise total nepotrivit pentru Costa Blanca. Deşi taioarele mele de la Bucureşti erau poate chiar mai elegante decât ce se poartă pe „veşnicele tarâmuri ale vacanţei”, aici păreau deplasate, pedante, prea sumbre, majoritatea negre. Aşa că ne-am cumpărat amândoi multe nimicuri necesare, mie ca unui copil proaspăt adoptat, căruia i se încropeşte în grabă un trusou. Sentimentul ăsta, de parcă n-ai avea trecut, a fost totuşi necesar. Noroc că am ştiut să facem din corvoada asta o plăcere, cum mult simţ al umorului. Unde mai găseşti aşa soţ răbdător, care să asiste ore în şir, fără crâncneli, de pe un taburet plasat într-un colţ, la interminabilele probe ale nenumăratelor haine, din care, în final, am cumpărat „doar” jumătate?! A fost dealtfel singura dată, de atunci încoace… Dar eu tot zic: jos pălăria, chiar dacă pentru gustul meu m-am ales cam cu multe cămaşi, pantaloni şi jachete, şi mai puţin cu rochii, fuste şi alte …”detalii vestimentare tipic feminine”. Ca-n arena luptelor de gladiatori, la fiecare apariţie din cabina de probă îmi semnaliza părerea arbitrului neutru, cu degetul arătător în sus sau în jos…

O sacoşă plină cu cartoane, cleme de cămaşi şi, bineînţeles, un vraf de pungi, s-a format în seara aceea îndepărtată, după o jumătate de oră de despachetări asidue. Pungile, învârtite într-un şomoiog şi înfipte în „sacoşa-mamă” de după uşă duse au fost până în această seară de vineri.

Câte un suvenir din Spania, pentru alţi douăzeci de potenţiali clienţi de-ai Andreei; iar pentru mine, o amintire dulce-acrişoară.

Către final au apărut  pungile elegante, puţine la număr, dar fiecare din ele cu personalitate proprie, toate de la luxosul „Corte Ingles”. Luxul de a vizita cel mai exclusiv magazin universal din Spania ne-a costat un final de săptămână din Luna Cadourilor a anului anterior. Cele câteva lucruri cumpărate erau deja de mult integrate în viaţa noastră, dar n-aş fi crezut că după atâta timp, la vederea ambalajelor, aş fi în stare să recunosc ce-a fost în fiecare din ele. N-aş fi crezut că imi voi putea aminti cu atata exactitate după un an de zile ce anume a conţinut fiecare sacoşă care-mi trecea acum prin mână pentru a doua oară în viaţă! Ce păcat că memoria ni se risipeşte pe chestiuni aşa de mărunte şi nu ne ajută în situaţii mai imortante („unde-am pus cheile de la maşină?”). E fascinant cum amintirile se sortează singure, după reguli şi priorităţi numai de ele ştiute.

Dintre pungile mari se iţea un colţ de mâner. La o examinare atentă s-a dovedit a fi parte dintr-o minisacoşă neagră elegantă, cu inscripţie aurie. Deşi ambalajul era fără miros, amintirea parfumului cumpărat în drogheria de la parterul clădirii din Alicante, parcă mai plutea în aer.

Mai departe, mai adânc, pungi din Germania – cumpărături de nuntă, şi chiar unele din România – ambalaje pentru „zestrea” mea de acasă.  Sacoşa-mamă, cea în care încăpeau ca prin miracol toate, ea însăşi a rochiei de mireasă – minunata piesă croită de un designer italian. Nu doar veştmântul, ci şi ambalajul s-au dovedit a fi solide, ca pentru un început „de piatră”.

Ca să scap de sentimentalisme, m-am apucat să număr mecanic pungile din stivele ordonate pe categorii. Mi-a picat în mână o sacoşă dublă, cu desene roz şi cu mâner „cu clic”, pe care atât de tare o îndrăgisem la Bucureşti, încât o cususem după ce se desfăcuse căptuşeala argintie de folia transparentă de la exterior. Nu mai ştiu ce primisem în ea de la mătuşa care avea „contact cu străinătatea”, dar de atunci o refolosisem de nenumărate ori. Acum ştiu că era o banală sacoşă izolantă, specială pentru produse congelate. Dar pe vremuri nu ştiam. La fel procedasem înainte cu pătrăţelul de folie transparentă atât de fină, primit ca acoperământ peste un bol cu icre, tot de la mătuşa mea. L-am spălat cu grijă şi l-am refolosit până la completa deteriorare, în credinţa oarbă că – după cum aflasem de la mătuşa mea – alimentele din frigider se păstrează veşnic în ea şi rămân proaspete ca-n prima zi. Vorbesc aici de acelaşi film transparent pe care nu numai eu, ci nici gospodinele din Romania nu-l mai concepem departe de gospodărie, cel pe care îl derulăm de pe un tambur de carton şi-l aruncăm după fiecare utilizare. Mă întreb dacă măsura în care nimicurile astea ne-au schimbat şi uşurat traiul, are într-adevăr un efect major asupra calităţii vieţilor noastre. Sunt acum mai adânci judecăţile noastre, mai valoroase concluziile, s-a făcut mai înalt spiritul nostru trecător?

Am împachetat pungile în cartoane de pantofi pe care le-am luat cu mine la următorul drum în Germania. Erau sute. În dosul uşii de la cămară am păstrat sacoşa rochiei de mireasă, cu câteva pungi în ea, pentru uzul gospodăresc de rutină.

Am probat uşa. Se deschidea până la perete. Glasnost. Pungile vechi şi deteriorate le-am aruncat fără remuşcări. Mai bine zis, le-am îndesat pe toate într-una mai mare, pe care am legat-o strâns la gură, ca să nu mai poată ieşi de acolo, şi le-am dus la ghena specială pentru materiale plastice. Topite şi transformate vor intra probabil în componenţa unui pavaj sau linoleu care aşterne un drum nou. Ca să nu se mai acumuleze ca pete pe creier şi să nu-mi mai sâcâie memoria, mi-am impus obiceiul sănătos de a le colecta separat iar acum le arunc săptămânal la contaierul de reciclabile.

În vinerea aceea m-am simţit obosită ca după o călatorie transcontinentală. Ţin minte ca prin ceaţă, că, înainte de a adormi, am zărit scurt printre gene ecranul roşu al ceasului deşteptător, clipind ca un semafor de atenţionare: 0:00. Zero, zero absolut, punct. „Punct/ este ceva/ până la care/ toţi.”

Pe lângă oboseala inexplicabilă din oase, gândul la lucrul bine făcut (chiar dacă fără mari pretenţii intelectuale) plus perspectiva unei dimineţi senine, ca mai toate dimineţile la Marea Mediterană, plus tentaţia unui paşnic mic dejun cu chifle calde şi cu cafea aburindă, m-au ajutat să adorm împăcată. „De bună seamă că soţul mă va întreba cu ce hobbyuri originale mi-am umplut timpul de data asta…”