Cu Spania pe limbă – câteva delicii culinare și lingvistice

subcapitolul: Apellidos tipice spaniole

Apellido este cuvântul spaniol folosit pentru a face referire la numele de familie și, deși știu că în română cuvântul apelativ are altă accepțiune, îl voi folosi aici ca înlocuitor al variantei sale castiliene.

Altfel decât restul lumii, spaniolii și hispanicii nu posedă câte un singur nume de familie, ci două, primul moștenit pe linie paternă și al doilea pe linie maternă. Situația nu se schimbă nici la căsătorie, fiecare dintre parteneri păstrându-și numele și prenumele intacte. În chestiuni oficiale, persoanele sunt identificate cu codul fiscal personal sau cu numărul de pe cardul lor de identitate (în Spania NIE sasu NIF), așa cum se obișnuiește mai peste tot în țările europene. Numărul 13 nu se acordă nimănui, pentru că poartă ghinion.

Numerele se acordă o singură dată şi nu sunt repetabile, nici după moartea posesorului. Franco, de pildă, e încă numărul 1, deși a murit. Asta spune multe despre intangibilitatea şi grandomania dictatorului. Familiei regale spaniole îi sunt rezervate – tot la ideea lui Franco – numerele de la 10 la 99. Astfel, regele emerit Juan Carlos are numărul 10, iar fiul său, regele actual, Majestatea Sa Felipe, are numărul 15. Scopul declarat al acestei evidenţe a fost nici mai mult nici mai puţin decât acela de a controla naţiunea cât mai bine.

Revenind la Spania, „boborul de rând” are la dispoziţie restul numerelor, de la 100 în sus. Deşi veche de la 1944, măsura aceasta are valabilitate până-n zilele noastre.

Printre ciudățeniile întâlnite în Spania se numără și neașteptatele prenume de fete pe care le întâlnim la tot pasul. Este adevărat că Maria conduce în toate provinciile, combinată ades cu nume secundare precum Carmen, Angeles sau Dolores, dar altfel decât frații noștri francezi sau italieni, spaniolii ocolesc clasicele Gabriela, Emilia, Adriana sau Mihaela. În locul lor tronează stranii năzăriri cu semnificații prozaice, cum ar fi Amparo (adăpost), Ascension (înălțare), Belen (iesle), Concepcion (concepție), Consuelo (sfat), Dolores (dureri), Encarnacion (încarnare), Esperanza (speranța), Gemma (giuvaer), Inmaculada (imaculata), Mercedes (milă), Milagros (miracole), Nieves (zăpadă), Pilar (stâlp), Purificación (purificare), Remedios (leacuri), Rocio (rouă) sau Trinidad (treime). Și nu contează dacă sunt substantive de gen masculin sau chiar la plural! În castiliană te poți numi Soare, Sfaturi, Stâlp sau Miracole fără să fie nevoie să te clonezi sau să fii hermafrodit(ă).

Firește, au și aceste substantive o origine religioasă, doar este evident că fac aluzie la întâmplări și capitole din biblie, dar nicidecum nu derivă din numele personajelor care au făcut istoricul Creștinătății. Concluzia este că, atunci când e vorba să-și înzestreze fiicele cu un apelativ sonor, părinții spanioli preferă trăirile intense sau locurile comune. Cu ei chiar nu-i de glumă! De parcă un ghimpe interior i-ar împiedica să perpetueze veșnica pomerire în viața de zi cu zi a numelor sfinte!

Singură, Maria face excepție, de unde iarăși se poate concluziona că dacă ești fată în lumea hispanică, fie ești demnă de apelativul sfânt maxim posibil, fie de niciunul, ca să nu ocupi vreun rol secundar în biblie.

De unde vine oare în spațiul hispanic moda aceasta a ocolirii numelor clasice? O fi teama de a nu cominte vreun sacrilegiu? Nu se știe. Un lucru este evident: spaniolii acordă mai multă atenție decorurilor scenelor biblice, decât protagonistelor lor. De altfel, spaniolii au o feblețe pentru înscenări, inclusiv în ce privește religia. Ritualurile se „joacă” la scenă deschisă, pe stăzile Spaniei, mai ales de Paști și de Crăciun, când evenimentele din Biblie sunt puse-n scenă cu mare atenție. Așa cum pe 6 ianuarie sosesc Magii de la Răsărit în carne și oase, cu alai mare, de Paști se parcurge pas cu pas calvarul lui Iisus. De ce, atunci, să nu-ți poți da întâlnire zilnic cu ”Miracole” sau să ieși la o cafea cu ”Încarnarea”?

       Pentru că tot am pomenit numele Mântuitorului, iată că la bărbați lucrurile stau cu totul altfel. Constat că binecunoscutele nume sfințite de biserică Jose, Antonio și Jorge își dau mâna de-a lungul și de-a latul celor 52 de Provincii, asezonate pe alocuri cu Carloși, Fernanzi, Manueli, Migueli, Luiși și Davizi. Cu alte cuvinte, se pare că lucrurile stau destul de normal aici, de n-ar fi îndrăznețul Jesus, care saltă voinicește pe primele locuri, ca un continuu avertisment de creștinească aducere aminte.

       Plouă cu Isuși în țările cu neamuri vorbitoare de spaniolă! Jesus poate fi primar sau golan, polițist sau infractor, preot sau hipiot, cântăreț sau avocat. Jesus e peste tot, iar lumea face ce vrea cu el. E-n tot și în toate, așa cum de altfel îi este hărăzit destinic, dar în cazul acesta chiar la modul concret, nu doar eufemistic vorbind.

       Am căutat omonimul pe la alte națiuni și l-am găsit sub forma mult mai estompată de Christos al grecilor sau Cristian în spațiul de sorginte latină, dar nu echivalează cu Jesus. Una este să te denumești ”creștin”, definindu-te ca vlăstar al unei religii majore, în timp ce altfel este să te cheme Iisus, semnalizând că te-ncumeți să te compari cu însuși eroul principal. Căci numele nu este nimic altceva decât o repetare în cuvinte a ceea ce se dorește să însemni pe lume. Asta se știa din antichitate, când s-a creat dictonul ”nomen est omen” (numele este destin).

       Ba mai mult, teoreticienii îndrăzneți sunt convinși că numele ne modelează caracterul, făcându-ne să devenim într-un anumit fel. Dacă ar fi așa, atunci mare năpastă ar cădea pe capul unor Doamne: Dolores ar fi mereu chinuită, Mercedes ar trebui să fie foarte miloasă, Remedios ar fi bine să se facă doctoriță iar Milagros ar trebui să facă nici mai mult nici mai puțin decât minuni la tot pasul!

       Lăsând gluma la o parte, alegerea numelui potrivit pentru un copil este o întreprindere care implică multă responsabilitate, la toate popoarele. Cu atât mai multă importanță trebuie să i se acorde în spațiul hispanic, unde adăugarea celor două nume de familie ale părinților poate crea combinații neașteptate. Unde mai pui că numele spaniole se dau pe vecie, ele nefiind afectate de starea civilă, așa cum se întâmplă în mai toate celelalte țări?!

       Pentru cei care au nume de familie patronimice sau toponimice, situația e relativ simplă. Un Gonzales Navarro poate fi lesne identificat ca fiind descendentul unui Gonzalo din trecut, care la vremea sa s-a căsătorit cu un vlăstar originar din zona Navarrei. Cam așa cum un Brătescu Voinești s-ar trage din Bratu, locuitor al Voineștiului.

Cele mai răspândite nume de familie în Spania sunt García și Gonzalo. Întâmplarea face că pe poștașul nostru îl cheamă chiar așa: Gonzalo García. Onoarea e de partea noastră…

Când numele de familie sunt derivate din profesiuni sau adjective descriptive, situația poate scăpa de sub control. Din însoțirea unui cuplu – ea Pastor Blanco și el Calvo Torres – s-ar putea naște un Jesús Calvo Pastor de toată frumusețea (Iisus Baciul Chilug), iar Milagros Crespo Lozano s-ar traduce mot a mot drept ”Minunea Creață Durdulie”. „Și-am încălecat pe-o șea/ Și v-am botezat așa!”

Totuşi, o curiozitate mai am: ale cui or fi codurile numerice personale cuprinse între 1 (Franco) şi 10 (familia regală)?