Un cuvânt despre Johan Galtung

În anul 1967, când eu mă nășteam într-o Românie socialistă până-n măduvă, Johan Galtung era deja un tânăr norvegian de 37 de ani, om de știință, de formație matematician, care ulterior s-a orientat spre studiul științelor sociale. Era o personalitate despre care eu aveam să aflu și să studiez mai târziu la facultate. Nu mă gândeam pe atunci că viața mi-l va scoate în cale și că voi avea privilegiul rar de a-l cunoaște personal și de a deveni aproape concitadină cu el în îndepărtata Spanie.

Johan Galtung făcea pe atunci un șpagat aproape imposibil, schimbând idei atât cu colegii capitaliști, cât și cu cei comuniști, dar fără să renunțe nicio secundă la rigoarea științifică și la spriritul corectitudinii. În timpul războiului rece , acest norvegian imparțial a fost unul dintre puținii cercetători din lumea liberă ale cărui idei erau cunoscute atât în vest cât și în est. Critica fără a jigni, aproba fără a linguși și nu se dădea bătut, căutând parcă în adins punctele nevralgice și contradicțiile, pentru a le diseca și pentru a însănătoși lumea, lecuind-o de războaie.

Un astfel de deziderat, PACEA, scris cu majuscule, sună cam idealist, dar Galtung nu e nici pe departe un visător. Dimpotrivă, așa cum bine remarcă el însuși, e un tip incomod, care pune întrebări și elaborează soluții, un ins parcă născut pentru a contrazice și argumenta conștient, un contestator logic, blând dar implacabil. Căci nu e o întâmplare faptul că multe din propozițiile pe care le-a scris în această carte încep cu ”dar”, riscând să contrazică clasicele no no´s ale creațiilor literare ”cuminți”.

Și fiindcă vorbim despre literatură, cartea aceasta, pe care v-o prezentăm azi tradusă în română, a fost recompensată cu premiul cel mai prestigios al Norvegiei pentru literatură. O recomand cu fiecare fibră din mintea și inima mea, nu pentru că am avut un aport la crearea ei, ci pentru că, fără exagerare, e capabilă să deschidă porți în mințile noastre, lărgindu-ne vizunea asupra lumii și furnizând răspunsuri la întrebări pe care ni le-am pus cu toții, uneori chiar fără să le conștientizăm.

Johan Galtung este un expert care a trăit și cunoscut atât de multe, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial și până astăzi, încât ar fi o greșeală capitală să nu apreciem generozitatea cu care ne face părtași la atât de multe episoade, unele de-a dreptul palpitante. Mă gândesc aici la revelația întâlnirii sale cu genialul titan danez Niels Bohr, la umorul degajat de intersectarea drumurilor sale cu cele ale președintelui american Lyndon Johnson, la tâlcul inegalabilelor sale imitații ale vocii cancelarului german Gerhard Schröder, cu care este prieten bun, saul a mirarea perplexă în fața modestiei lui Dalai Lama, om simplu care se prezintă drept ”de profesie călugăr”. Nu uit nici subtilele paralele dintre manierele impecabile ale răpitor de frumoasei Împărătese a Iranului, în contrast cu fala grandomană a dictatorului parvenit Ceaușescu, așa cum nu uit să menționez nici comparația dintre politețea de-a dreptul exagerată a castei nobile din Japonia și stilul direct, nițel bădăran, dar simpatic al rușilor, oameni dintr-o bucată.

Revenind la tinerețea lui Johan Galtung, țelul său unic era încă de pe atunci unul singur: pacea. Se poate spune fără ezitare că a inventat știința exactă a păcii, dedicându-și întreaga viață acestui scop nobil. Pare de necrezut, dar până la el nu a existat nimic pe tema aceasta. Existau numeroase lucrări despre arta războiului, strategii și tratative pentru a ieși învingător, dar mai nimic despre metodele de a menține armonia și buna înțelegere în lume, nicio abordare sistematică sau un manual în acest sens.

Orice om cu pretenții de rezonabilitate ar fi acceptat acest lucru și ar fi conchis că de unde nu este, nu se poate cere. Dar Galtung nu e orice om. Sesizând lipsa, nu s-a consolat și a pornit la lucru pentru a acoperi această nișă a indiferenței față de posibilitatea de a ieși toți în câștig, transformându-ne din beligeranți în parteneri.

              Zic privilegiu atunci când fac referire la ocazia de a-l cunoaște și de a colabora și nu exagerez deloc când spun că întâlnirea cu Domnia sa mi-a schimbat viața, scuturând din temelii convingerile pe care credeam că le am deja destul declare, fiind de pe acum și eu trecută de epoca efuziunilor entuziaste ale începutului de drum.

Dar nu sunt singura! Johan Galtung e un om dotat cu atâta energie și umor, capabil de judecăți atât de surpinzătoare încât molipsește pe oricine cu setea sa de cunoaștere. De aceea am ales să vorbesc aici despre autorul acestei autobiografii și nu despre carte în sine, cea pe care vă invit insistent să o citiți. Vă asigur că veți reveni mereu la ea ca la o prețioasă piesă de bază din bibliotecă, iar după ce ați trecut odată prin întreg evantaiul temelor abordate, nu veți mai fi aceiași. Altfel vor rezona informațiile care cirulă aparent haotic prin spațiul nostru, altfel veți vedea lumea, istoria, culturile popoarelor, civilizația, geopolitica și viitorul.

Cartea se poate citi, dar autorul nu poate fi de față, din păcate. Deși are o vârstă venerabilă,c ontinuă să călătorească peste tot în lume și chiar în acest moment participă la o întâlnire pe teme de pace din Coreea.

              Nu-i place să vorbească despre sine, susținând că ideile sunt mai importante decât purtătorul lor, așa că voi face eu aceasta. Într-atât de exact și de critic este cu ceea ce spune încât nu lasă nici un interviu sau citat să apară în public fără să verifice dacă jurnaliștii au scris aidoma celor ce spuse de el. Dealtfel prima frază pe care mi-a adresat-o la întâia mea vizită a fost legată de manipularea la care suntem supuși prin masmedia, care filtrează știrile după bunul plac al stăpânilor canalelor de rețea. Nu pot decât să-i dau dreptate.

              Parcă-l văd în biroul său de la mansarda casei sale albe, de pe țărmul Mediteranei, înconjurat de cărți, tastând la calculator, în timp ce un televizor destul de demodat merge în continuu în surdină, aducând vești de pe cele mai ciudate canale: chineze, arabe, africane și bineînțeles scandinave sau sud-americane. Johan Galtung vorbește foarte multe limbi, dar, iarăși modest, refuză să spună câte.

Sinteza acelui bombardament cu știri se face în mintea sa veșnic alertă, legăturile între evenimente se stabilesc pe baza cunoștințelor de culise acumulate în cei peste 80 de ani trăiți și sunt apoi notate prin intermediul calculatorului, conducând la teorii noi și la premoniții cu care Galtung adesea a surprins lumea. Pentru că el  este și viitorolog: acesta este unul dintre domeniile căruia i-a dedicat studiile sale din ultimele decade. După etapa studiilor exacte, a aprofundării matematicii și sociologiei, și-a împărțit timpul în perioade de câte douăzeci de ani, dedicate succesiv filozofiei, religiei, studiilor viitorului. Dacă în tinerețe, ca orice cercetător tânăr, credea în capacitățile noastre logice de a schimba lumea – evident în bine, pe măsura maturizării a început să acorde tot mai multă atenție factorilor legați de cultura în care am ne-am format, de valorile religioase și morale care ni s-au inoculat și chiar și de programările genetice greu de identificat în noi. Rezultatul acestor studii este un sistem fascinant de știință și cunoaștere, rotund și coerent, frumos ca o simfonie. Pentru că Johan Galtung este și un mare meloman și un interpret desăvârșit de muzică clasică.

Acest întreg complex, aproape renascentist s-ar putea spune, n-ar avea valoare dacă nu ar fi traversat de la un capăt la altul de verva retorică și de calitățile profund umane ale autorului, în special de umorul său subtil. Sunt trăsături care ne fac să rezonăm nu doar în plan mental, ci și spiritual. Dau doar câteva exempl edin mostrele de umor optimist culese din autobiografia lui Johan Galtung:  

• Legat de religie: Poate că gândiţi ca Pascal: nu ştiu dacă există Dumnezeu, dar un lucru e clar: în caz că nu cred în el, dar el există, consecinţa e mult mai gravă decât dacă mă decid să cred în el, chiar dacă poate nu există. E mai bine să credem măcar în proporţie de zece procente. Oricine ştie un pic de matematică va înţelege că zece la sută din eternitate durează tot o eternitate.
• Legat de nevoia de a implica mai mult femeile în toate activitățile umane spune: Femeile sunt de obicei prea critice, pentru că ştiu prea mult.
• Legat de secretele longevității și cum să ne găsim fericirea: Poţi să te bucuri de problemele p ecare nu le ai? Dacă nu porţi un surâs în inimă, cum vrei să-l sădeşti în zâmbetul altora?
• Sau chiar, apropo de ideea de comunism aspectuos: ”când arăți ca un buldog cu fizionomia lui Brejnev, e o provocare să încerci să introduci un concept care să poarte numele de ”față umană”)”.

Pentru final, după ce am vorbit despre calitatea acestei opere, mă opresc pentru o clipă și asupra aspectului cantitativ, pe care doresc să-l ilustrez cu o întămplare trăită la despărțirea de autor, după prima mea vizită. Pe drumul către ieșire, a descuiat ușa unei încăperi – insist asupra ideii de a descuia, pentru că realmente părea o cameră secretă, în care se depozitează ceva de preț. Era biblioteca. Firește că am fost impresionată de cantitatea mare de cărți aliniate ordonat pe rafturi și m-am grăbit să spun că îmi amintește de vasta bibliotecă a părinților mei, rod al carierei lor de profesori pasionați de limbă și literatură română. Cu ochii mijiți, vizibil amuzat, venerabilul și fragilul Johan Galtung, clătinându-și ușor silueta și balansând pe picioarele slăbite de ani s-a uitat la mine și mi-a spus: ”Da, dar acestea sunt cărți pe care le-am scris eu, fie singur, exclusiv, fie în colaborare cu alți autori. Niciuna nu e în dublu exemplar și fiecare dintre ele conține cel puțin un capitol scris de mine. Îmi place enorm să scriu, e pasiunea mea cea mai acaparatoare, ocupația care îmi oferă cele mai mari satisfacții.”

Cât de bine l-am înțeles eu, cea care ”sufăr” de aceeași boală, chiar dacă nu mă compar cu prolificul profesor norvegian, renumit pentru că deține recordul ca număr de universități la care a predat prin întreaga lume. Îmi doresc ca această cartes ă fie un început, o inițiere a unei lungi serii de volume traduse în limba română din opera sa, așa cum există deja în covârșitor de multe limbi ale planetei. O merită autorul, dar mai presus de toate o merităm noi, pentru că sunt cărți care fac parte din patrimoniul de știință ale umanității și putem învăța enorm din ele.

La plecare, după cem-am despărțit și de grațioasa sa soție japoneză, o profesoară universitară cu un renume comparabil cu al soțului, care adesea îl completează sau chiar îl contrazice prin schimburi de idei, nu mă dădeam dusă din poartă, așa de fascinată eram de noile idei pe care mi le sădise în minte acest om cu minte vioaie, cu care eu, în pofida tinereții mele, abia reușeam să țin pasul, sărind de la un concept la altul, care de care mai interesant. Cu mâna pe clanță,scandinavul care arareori se emoționează s-a uitat la mine cu ochi înlăcrămați și mi-a mărturisit cu voce tremurătoare: mi-e dor de prietenii mei din România,de Silviu (Brucan), de Mircea (Malița) și de mulți alții. Cu ei am petrecut numeroase ore minunate și cu toții sunt nu doar oameni deosebiți, ci și minți extraordinare. Mi-e dor de România!

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Curtea de Argeș, august 2015

---