Satul Ighișul Vechi – încremenit întru eternitate

Tatăl meu avea doi prieteni medici veterinari, oameni cu greutate, la propriu şi la figurat. Tolăniţi pe canapeaua de la intrarea dispensarului, Domnii doctori deprinseseră obiceiul de a aştepta în voie să se termine programul de lucru. Tata, pus pe glume şi mereu gata să-i enerveze îi saluta invariabil cu un tovărăşesc « Onoare muncii!».

Gâdilaţi de zeflemea, veterinarii s-au decis să-i ofere de ziua sa un cadou mai pe post de răzbunare. Nici una nici două, i-au cumpărat un volum omagial dedicat dictatorului „iubit”. Erau cinci kilograme de osanale aduse “Dibaciului Cîrmaci” (se scria cu î din i şi cu majuscule). “Cadou” mai nimerit nici că se putea, căci ura pe care tata i-o purta conducătorului era binecunoscută amicilor săi intimi.

Ştiut era şi faptul că librăreasa noastră, Erika-Tante, o săsoaică foarte dintr-o bucată, gen “hotentot”, îi duşmănea pe mai toţi, dar mai cu seamă pe comunişti. Infidelă Partidului, nu se dădea în lături de la a-i schimba tatei orice carte proastă pe una bună, echivalentă la preţ. Dar pentru a-l împiedica pe tata să returneze « Omagiul », „pretinii” i-au scris pe prima pagină expresia « Pentru Eternitate », semnându-se toţi cu nume şi prenume, lăbărţat.

Ca răspuns la farsa cu cadoul, tata le-a trimis ulterior dintr-o excursie în singura ţară în care i s-a permis vreodată să facă o ieşire – Rusia – o vedere pe care scrisese cu caractere chirilice invariabilul mesaj : « Slava Trudum ! ».

Trecut-au anii şi « Omagiul » s-a prăfuit sub scrinul din coridorul casei noastre. De fiecare dată când apare câte un poet exaltat la televizor, declamând cu patos vreo gogonată cu iz propagandistic postdecembrist, tata îl caută cu acribie în paginile volumului-martor şi exclamă apoi mulţumit : « încă unul care a servit c…at cu polonicul ! ». Am primit oferte atrăgătoare pentru cartea pe care nimeni n-a cumpărat-o vreodată de bunăvoie. Acum e la mare preţ, căci tirajul a fost foarte redus. Bineînţeles că nici prin gând nu ne trece să ne despărţim de ea. Doar face parte din patrimoniul nostru familial, pentru o veşnicie, mai…domestică. Confruntaţi cu aşa surprize, e firescsă-i dăm dreptate lui Einstein, spunând că totul e relativ.

Adesea, când nu primim ceea ce dorim, ci chiar opusul celor nădăjduite, realizăm că acel „ghinon” a fost de fapt un mare noroc. Puţin rest rămâne dintr-o “eternitate” confundată cu ceva care s-ar putea declina la plural. O eternitate, două eternităţi? A mea, a ta, a noastră?

Mă-ntorc la veşnicie, cea care, în dulcea viziune a lui Lucian Blaga, s-ar fi născut la sat și fac un salt spașial înspre satul natal al tatei, Ighișul Vechi. Sinceră să fiu, nu credeam că regula din alt secol se mai aplică şi-n vremurile noastre. E nevoie de multă imaginaţie pentru a mai crede că satul ar fi rămas depozitarul “eternităţilor noastre cumulate”. Dar iată că vara aceasta m-a mobilizat, deplasându-mă spre exact acel tablou rural neverosimil, despre carec redeam că ar fi dispărut demult. N-am ţinut morţiş să verific ipoteza ilustrului lancrămean sentimental, dar, ce-i drept, am fost curioasă. Am mers deci anul acesta în satul bunicilor, un loc despre care nici nu eram sigură dacă mai există cu adevărat.

Se zvonise că prin satul uitat de lume casele se dărăpănează şi că oamenii s-au prăpădit sau au fugit. Mă aşteptam să întâlnesc doar o mână de bătrâni nefericiţi şi câteva gospodării pustiite. Noi, familia, venism înarmaţi cu indiferenţă şi înţelegere pentru ceea ce credeam noi că ar fi mersul firesc al lucrurilor – gloria şi decăderea, proprii oricărui ciclu natural. Nu mai doream decât să aruncăm o privire prin cimitir, pe la mormintele de moşi şi strămoşi, cei duşi la« cele veşnice », ca să nu-mi uit vorba. Ştiu că sună morbid să vizitezi cimitire, dar liniştea ceremonială şiî mpăcarea pe care o emană nu sunt deloc nesănătoase.

Nu numai că nu ni s-au adeverit temerile, ci am fost chiar surpinşi de puţinul cu care s-a schimbat între timp în peisajul pe care nu l-am mai văzut din copilărie. Chiar dacă nu realizasem până atunci, ne lipsise ceva. E ciudat cum ne-am regăsit la vârste adulte, mână în mână, copii şi părinţi. Două generaţii între care se aştern câteva văi în timp, ne aflam împreună într-o lume în care, atât unii cât şi ceilalţi am petrecut copilăriif rapant de asemănătoare. Ei acasă, iar noi, mai târziu, la bunici.

N-a fost nevoie de multe cuvinte pentru a afla locul cărărilor ştiute, intrarea în „Gura Hudiţii”, poteca spre biserica din deal sau piatra sub care păstram cheia de la « casa dinaintre », precum şi lanţul care ţine porticul închis, ca să nu intre nepoftită ciurda de „ghibole”. Reînviau fantasmagoric fizionomii uitate, de oameni care şedeau pe băncile de pe la porţi, dând cumpănit bineţe, coborâţi parcă dintr-un film alb-negru. Fireşte, mulţi au dispărut, dar erau şi destui noi veniţi, cu gospodării aşezate, căruţe, animale domestice şi chiar şi copii de şcoală, care nu erau doar în vacanţă la bunici.

Dacă pe foştii colegi de liceu nu-i mai recunosc acum prin fotografii, pe ţăranii din satul bunicii i-am ştiut imediat. Poate pentru că ei au fost primii pe care ochii mei de prunc i-a văzut la început de drum. Sau poate că realmente ei nu s-au schimbat prea mult, încremeniţi în făgaşul unei vieţi egale, constanţi în straiele lor sobre, tipice româneşti.

« N-ăi fi tu copila ai mică a lui Ditu lui Ionu’ lui Ion Niculii ? »- m-a întrebat un vecin cu privirea sfredelitoare, pe care parcă-l ştiam de la sapă, de pe locul nostru din râpă. Sau poate era cel din vii, sau de sub “pădurea ai’ oprită”? Gustinul Melentii –pentru că aşa se numea acel om, îmi enumerase fără niciun efort strămoşii până la a treia generaţie. Îmi venea să-i răspund« onoarea e de partea mea ». Mă simţeam ca la decernarea premiilor Oscar.

Pe drumul spre “tânărog”, o femeie o luă pe mama în braţe, exclamând entuziasmată: « Getuţo, mai ştii tu când erai fată de măritat şi m-ai cântat pe mine mireasă ? ».Bănuiesc că se referă la un fel de formă arhaică locală de domnişoară de onoare. Ştiu că mama avea o voce foarte frumoasă. Pentru prima dată conştientizez că multe din numele de aici nu le-am mai auzit prin altă parte: Candit (cu „t”, nu ca eroul lui Voltaire), Sanvina, Susana (cu „s”!), Samoilă, Aurente. Sună de parcă le-ar fi inversat cineva literele. De unde or fi venit ele?

Din scurta vizită la un văr pe care nu-l mai văzuse de treizeci de ani, tata s-a ales cu un cocoş în carne şi oase, pe care noi l-am “emigrat” ulterior la distanţă de zeci de kilometri, în mijlocul celor cinci găini pe care le ţinem din nostalgie. Oare cocoşii ştiu că unii numesc aşa ceva „rai”?

Trecând pe lângă căminul cultural am dat de magazinul sătesc. “Bolda”, acum închisă, mirosea pe vremuri a boboroanţe şi a petrol de lampă. Adevărat că stă pustie, cum stă şi “colectiva”, cea care a acrit multe inimi de ţărani, împingându-i sprec olectivizarea forţată. Nici localul în care crâşmarul Ilarie servea rachie creierelor înfierbântate nu mai e în folosinţă. N-am ştiut că sătucul aparent neînsemnat a fost unul din cele mai temute cuiburi legionare. Nici că bunicul bunicului meu a fost cel dintâi român din sat împroprietărit de groful ungur, în semn de preţuire pentru serviciile prestate de familia sa în decursul anilor. Abia acum înţeleg de ce Moşu’ a murit neîmpăcat, după ce a renunţat la tot ce agonisise, în favoarea “proprietăţii întregului popor”.

Cât de anevoioasă şi istovitoare trebuie să fi fost transformarea tatălui meu din tânărul intelectual de pe sate, care visa la egalitate şi dreptate, în înverşunatul oponent al regimului, pe care securiştii îl ameninţau cu eliminarea de la facultate a fiicelor sale, dacă nu se linişteşte? El care în tinereţe săpase cu entuziasm la şantierul de tineret pentru conducta de gaz metan Agnita-Botorca devenise aproape un dizident!

Poştă, telefoane, vulcanizare şi destule case în renovare încă mai are satul. Cloştile râcâie didactic pământul, înconjurate de pui pestriţi, care le imită vioi. Câini care latră, cai care fornăie, pisici care aleargă sprintene, cumpene de fântână care scârţâie, clopote care bat, mişcare liberă este peste tot Belşug nu este, dar e viaţă. Parcă ne-a mai venit inima la loc.

Spune ea, zicala francofonilor că “partir, c’est mourir un peu”, iar eu încep să cred că e valabilă şi reciproca. “Venir, c’est naître un peu”. De ce nu? Mai ales pentru noi, românii plecaţi din ţară, cei care obişnuim să venim în România în vacanţe, aşa cum în copilărie mergeam vara pe la bunici. Incursiunile în trecut, revenirile prin locuri îngropate în amintire, nu sunt în mod obligatoriu și prilejuri de remuşcare înlăcrimată.

Şi iar mă duce gândul la eternitate, aşa cum se vede ea dinspre sat. Sau mai bine zis dinspre dealul Bendorfului, locul din care se poate arunca o ultimă privire înapoi. O zicală din familia noastră aminteşte de un frate de-al bunicului, care, la emigrarea în America, ar fi oprit carul în vârful dealului, aruncând o ultimă ochire spre aşezarea natală. Cu obidă stăpânită, se pare că ar fi strigat: „No satule, zece ani de luna lui mai poţi să stai, până oi apuca tu să mă mai vezi o dată”. Stă satul şi astăzi, ca atunci. Unde era să se ducă?

Dacă mă gândesc bine, mai lipsesc ceva ani până se vor adunat lunile lui florar pentru deceniul de absenţă promis de antecesorul nostru. Cei o sută douăzeci de ani ceruţi – pentru că numai o lună pe an se numără – nu s-au scurs încă. Mă tem însă că satul nu s-ar lăsa impresionat nici cu atât. Eventuala întoarcere la vatră a unuia sau altuia dintre aventurierii săi fii risipitori, fie chiar şi dincolo de limitele biologice ale unei vieţi de om, ar trece neobservată. Poate că tot Blaga avea dreptate: din perspectiva satului, eternitatea e pur şi simplu mai încăpătoare…

Nici neglijabilul meu aport de „un an de luna lui mai”, răgaz luat până am revenit pe uliţele Ighişului nu a răsturnat nimic în firea lucrurilor. Doar mie îmi ţine cald, ca o pătură de lână.

Mi-ar ămas întipărită în minte imaginea a unei cruci la margine de drum, văzută din mersul maşinii, undeva pe-o vale din Podişul Transilvaniei. Flancată de două buchete de flori, se desena albă pe fundalul verde al ierbii, în faţa unui lan de porumb. Avea o poziţie ideală, demnă de invidiat. Atârnată de « gâtul »crucii, o ghirlandă din flori de câmp amintea de ritualurile de bun-venit de prin arhipelagurile de la tropice: „Bun venit în…eternitate!”

Dar de n-ar fi îndoiala. Oare ce-o fi dincolo? Dincolo de dealul Bendorfului, dincolo de ocean, dincolo de veşnicie?

Să nu uit să-mi pun în bagaj o plasă de virgule când plec iar din ţară! Îmi trebuie ca să pun accentele şi tremele pe sub caracterele româneşti, la ţ-urile de sub “ţuică” şi “ţară”sau pentru ă-urile de la “acasă”. Oriunde se întâmplă să fie casa mea.

Gabriela Căluţiu Sonnenberg