Am fost în Polonia în octombrie, împreună cu alți ca. 1000 de vorbitori de germană, care s-au întrunit într-o stațiune montană, într-un hotel nemaipomenit de bine dotat, unde am fost tratați cu mare profesionalism, ca niste oaspeți de seamă, cu ocazia Campionatului European de Skat (un joc de cărți, răspândit printre germanii din lumea întreagă). Fiind pe post de însoțitor, eu una am profitat de timpul liber și l-am transformat într-un miniconcediu.

A fost un intermezzo relaxant binevenit, pe o vreme de toamnă aurie, superbă. Țara în sine nu m-a uimit cu ceva spectaculos sau exotic, exceptând poate cele câteva aventuri tipice contactelor cu ”neamurile de la răsărit” (simțul umorului atrofiat, gen „bă,tu faci mișto de mine?”, mici lapsusuri la organizare, punctualitate, spontaneitate, flexibilitate etc).

De când cu rănile lăsate după cel de-al doilea Război Mondial, polonezii au un ciudat comportament dual față de nemti. Pe de-o parte, încearcă să-i trateze bine, ca sa le câștige simpatia si – de ce nu – să se molipsească de la bunăstarea lor, de bine ce tocmai s-au trezit unși frați întru Uniune Europeană. Pe de altă parte, se încăpățânează să nu le învețe limba (asta nu e o problemă, problema e că nu vorbesc nici engleza sau franceza, nimic cu care să te poți înțelege cu ei cât de cât, în afară de rusă. Iar eu…. niet). În plus, adesea se fac că plouă, chiar dacă știu exact ce vrei.

Așa se face că, după două excursii organizate de o agenție de voiaj „specializată”, am renunțat la oferta lor pentru timpul liber, m-am lasat pagubașă de vizite si am profitat pe cont propriu de stațiunea, mică dar cochetă, de natura neatinsă din împrejurimi și de dotările peste standardul obișnuit din baza termală și de tratament din incinta hotelului nostru. Excursiile au avut, fără îndoială, farmecul lor nostalgic, mai ales pentru că mi-au amintit de România. Cu deosebirea că picanteriile și tot ce nu s-a „rimat” nu m-a atins personal și nu m-a făcut să ma simt lezată în mândria mea patriotică, cum mi s-ar fi întâmplat dacă as fi pățit asta acasa, la noi în România. Am putut menține distanta, contemplând unele „pene”, râzându-mi în barbă uneori, căci, iata se-ntâmplă să mai moară și capra vecinului  – deși nu se cade să te bucuri de necazul altuia…

Câteva exemple:

Plimbarea cu telescaunul n-a avut loc, deși era destul de cald, pentru simplul motiv că instalația nu functionează în acea perioadă a anului (organizatorii nu s-au informat la fața locului).

Ghida pentru excursia pe poteci montane avea o fustă neagră, elegantă, lungă până la pământ și purta pantofi cu toc cui, care îi dădeau de furcă pe pietriș, sub privirile mirate ale doamnelor cu spirit heirupist, majoritatea nemțoaice prectice din fire. Fardată cu mare grijă, ghida făcea, evident, notă discordantă cu masa omogenă de Doamne încălțate parca de la același magazin, cu sneakeri comozi și în blugi, cămașă, vestă matlasată și jachetă din stofa hitech, impermeabilă dar respirabilă. Mă înscriu și eu la categoria din final, chiar dacă nu știu dacă să mă bucur că am lepădat romanticul stil feminin, din păcate nepractic, care încă mai rezista în estul Europei, trezind nostalgii si viziuni don copilărie occidentalilor (ca fustele mamelor lor, pe când erau ei mici).

Pauza de „cafea și prăjitură”, care are în Germania un statut aproape mistic, concurat poate doar de clasicul „five a clock” al englezilor, a fost înțeleasă greșit. Fără pic de suflet s-a amenajat o masă cu napolitane și cafea solubilă. Rumoarea a fost pe măsură, dar de unde să cunoască bieții polonezi sfințenia momentului?! Nici eu n-am avut habar de el până nu am trăit printre nemti. De data asta, măcar pentru mine, merele mici și roșii, viermănoase dar gustoase, cum nu cunosc decât de la livada noastră de la Podu Olt, au venit ca un cadou ceresc. Mi-am umplut buzunarele cu ele și am tăcut chitic.

Deși s-a știut că nu vom încăpea toți într-un autobuz, s-a „uitat”să comande un al doilea, așa că o parte dintre noi a călătorit înghesuită în „mașina mică” (mică rău!) a unuia dintre ghizi, și într-o furgonetă care aproviziona hotelul.

Din trei „ghizi”, doar unul înțelegea puțin germana, un tip gras, cu mustață care într-una aproba din cap și zâmbea, dar nu prea știa să răspundă întrebărilor noastre. Ne-a citit în Cracovia dintr-o carte, dar nimeni n-a înțeles ce zicea, din cauza accentului său imposibil. Noroc că ne cumpărasem noi ghiduri care ne-au servit la vizitarea orașului pe cont propriu.

Călatoria, promisă să țină 8 ore, a durat de fapt 12 ore, din cauză că acei 120 de kilometri care ne despărteau de Cracovia s-au dovedit a fi tapetați cu gropi, circulați cu frenezie de tot felul de mijloace transport. În plus, erau și uzi, pentru că a plouat într-una.  Așa a fost la dus, la fel a fost și la întors, fără vreo deosebire între benzi. Bașca la întoarcere, când s-a optat pentru o rută ocolită, ca să-l lăsăm pe unul dintre ghizi acasă, într-un oras situat la vreo 50 de kilometri distanță, în lateralul rutei noastre. Mașina lui era ocupată de noi iar șoferiță ne-a foast după aceea fiica lui, pentru că el avea o treabă. Ingenioase soluții, încropite la minut, asta da, fără tăgadă!

Excursia peste granița cehă, la o stațiune renumită, cu băi de sare, s-a dovedit a fi o farsă, întrucât am fost duși într-o stațiune mai mică, din apropiere. N-ar fi băgat nimeni de seamă, dacă n-am fi avut o doamnă printre noi, care cunoștea locurile și care s- sesizat.

Micul dejun și cina, în schimb, s-au dovedit a fi adevărate banchete pantagruelice, cu feluri de mâncare exorbitante, de toate soiurile. Câteva dintre ele, mai ales măruntaiele, care nu se caută în occident, mi-erau cunoscute din România; nu le mai văzusem de multă vreme și le-am onorat cum se cuvine. Pentru combaterea conștiintei mele încărcate, am mers zilnic între orele 3 si 8 după-amiaza la sala de gimnastică, la bazinele de înot și  dehidromasaj si pe la saunele frumos parfumate. Am sărit și masa de amiază, dat fiind mic dejunul copios, la care se schimba repertoriul culinar zilnic. Concluzia mea este  că în Polonia se mănânca mult și bine.  

În rest, polonezii sunt oameni liniștiti și bonomi. Par mulțumiți cu ce au și nu se dau în vânt după exotisme sau după străini. Nu te abordează nimeni neîntrebat pe stradă, cum se-ntâmplă prin țările latine, unde vorba se leagă  din nimic și unde, după o bătaie prietenească pe umăr, te trezești invitat la o bere. În Polonia, te simți mai degrabă singur, când te plimbi; totul îndeamnă la contemplare, chiar dacă în general greu găsești ceva care să te frapeze. Am încercat să privesc dincolo de obișnuitele „atracții”, care se repetă peste tot în lume,  indiferent de țară: piața, aici cu produse chinezești și taivaneze, statuile vii de pe la intersecții, care se mișcă dacă le arunci un ban, stațiunile montane, accesibile grație transportului în comun, unde se oferă cârnăciori la grătar pe mobilier din bușteni, iar pe la cafenelele cu mese la stradă se vând băuturi cu nume italiene – macchiato, cappucino, espresso, ramazotti, campari. Apoi tarabele cu creioane supradimensionale, mărgelele confecționate din coji de nucă sau din paste făinoase uscate la cuptor, împletituri din piele de bou, păpuși în costume populare etc. Un produs local foarte răspândit pare a fi chihlimbarul, prelucrat într-o nesfârșită gamă de podoabe, care se pot cumpăra inclusiv la chioșcul de ziare sau la ghișeul de schimb valutar de la aeroport. Poate că am făcut o greșeala, dar la așa abundență de bijuterii am atins saturația doar privindu-le și nu am mai simțit nevoia să cumpăr ceva. Am preferat să nu iau, ca să nu mă confund cu peisajul. E posibil sa fi ratat o mică afacere. Nici atunci cand am fost în Australia nu mi-am cumpărat opale…

Dincolo de spuza de la suprafață, am înregistrat și câteva experiențe demne de mai mult decât de un gând clasat la repezeală. Cracovia are un aspect medieval frumos și o atmosferă asemănătoare Sibiului, Sighișoarei, Mediașului sau Brașovului. Nu e un „oraș-păpușă” renovat la patru ace sau lustruit la extrem, precum micile bijuterii urbanistice răspândite prin Germania, Austria, Franța sau Elveția. La prima vedere am simțit o ușoară dezamăgire, poate din cauză că mă pregătisem pentru un veritabil „șoc cultural”. Regret că așteptările mi-au fost spulberate, poate și din cauza vervei publicitare exagerate cu care e promovată Cracovia, supranumită „capitala de suflet” a Poloniei. Totuși, e un oraș frumos.

Printr-o poartă medievală, pe sub un turn de bastion, străjuit pe ambele părți de zidul vechi al cetătii, se pătrunde spre centru, în viața cotidiană clasică, animată de magazine și buticuri, de  vânzatori de covrigi si de telemea afumată, presată în forme care amintesc de o grenadă (sau, mai pacifist, de un mușchi țigănesc mai mic, după ce îi îndepărtăm plasa). Obișnuită cu telemeaua noastră, am fost singura căreia i-a plăcut brânza; restul doamnelor a conchis ca e prea sărată. Mie mi-a amintit de acasă…

Am căutat în van un anumit tip de cârnați afumați, făcuți din carne de oaie, o specialitate locală pe care, din păcate, n-o aveau la magazinul de delicatese. Doar magazinul arăta exact ca acele magazine tip Mercur de pe vremuri, de pe la noi. În orice caz, în materie de cârnați, chiar dacă n-am găsit ce căutam, polonezii au ce să arate lumii. Nu degeaba ne-am hrănit și noi, timp de decenii, din clasicul poliș.

Din păcate, la acea oră, o groapă imensă, excavată în vederea unei renovări de anvergură, ocupa toată Piața Mare, așa că am ratat flerul autohton specific punctului nevralgic central al orașului, inima lui cum s-ar spune. Oricum, e greu să zăbovești mult în piața cu pricina, din simplul motiv că stoluri apocaliptice de porumbei te asaltează din toate părțile, ca-n vestitul fil am lui Hitchcook. Porumbeii sunt tolerați cu bună știință, de sute de ani și fac parte din patrimoniul orașului, pe motiv că ar fi reîncarnările ostașilor întemeietorului regatului, transformați în păsări de o vrăjitoare, asteptând răbdători întoarcerea voievodului lor, pentru a se reîntrupa. E frumos și surrreal cerul plin de porumbei de deasupra capului, dar sunt foarte insitenți și chiar obraznici. Pas de te înțelege cu păsăretul…

Un amănunt macabru, dar poate ca așa trebuie să fie, ca să rămână în memoria timpului: de tavanul halelor istorice ale orasului, unde – nu-i greu de ghicit – e plin de tarabe cu bijuterii de chihlimbar, fețe de masă brodate de mână și păpuși îmbrăcate în costume populare – atârna un cuțit ruginit. Potrivit legendei, cu acel cuțit și-a ucis un meșter constructor gelos propriul frate, când a văzut ca turnul lui, la biserica pe care o ridicau împreună, promitea să devină mai frumos decât al său. Așa se face că frumoasa biserică-simbol din centrul orasului a rămas cu un turn mai scund decât celălalt (chiar dacă pragmaticii zic ca n-au ajuns banii…) Astăzi, cine trece pe sub damoclescul cuțit al Manoleului autohton, se simte dator să trăiască în bună pace cu aproapele, făcând abstracție de faptul că nu suntem toți, întotdeauna întru totul de aceeași părere. 

Acest motto nu funcționează, din păcate, la toată lumea, lucru pe care l-am simțit pe propria mea piele, atunci când am vrut să văd mai de aproape o brățară de chihlimbar și am fost apostrofată de venerabila vânzătoare, îmbibată de ură, care probabil se temea să nu fur cumva ceva. Primul meu impuls a fost să mă întreb, amuzată,  de unde naiba o fi ghicit femeia aceea că sunt româncă. Abia mai târziu, punând cap la cap vârsta cetățencei (probabil mai avea amintiri din război) și faptul că mă adresasem în germană, am înțeles că mă clasase probabil la „dusmanul istoric”, chiar dacă, după fizionomie, corespund mai degrabă genului „latin” (dar s-au mai văzut și ciori vopsite…).

Apropo de cioara vopsită, iată o constatare făcută în treacăt, anterior, de o cunoștință,  confirmată și la această vizită a mea în Polonia: polonezele sunt mai toate blonde-pai, sau, dacă nu sunt așa, atunci se vopsesc și se platinează. Mărturisesc că am „vânat” din ochi excepțiile de la această regulă, dar n-am găsit decât câteva, puține, care nu o confirmau. Ea este valabilă și printre polonezele care locuiesc în străinătate. În orice caz, le stă bine, cel putin majorității lor. Cam au pe vino-ncoa…

Speriată de jetul de ură cu care m-a tratat vânzătoarea de juvaeruri ale patriei, am simțit rapid ca era cazul să mă retrag la toalete, lucru de care mă tem ori de câte ori mă aflu în excursii. Am purces cu inima cât un purice în căutare, sperând să fie cât de cât curat. Cu bucurie și admirație, ba chiar cu invidie, am descoperit semne indicatoare fara echivoc si un „cabinet”in buna stare, deservit de o femeie harnică. A tot repetat ea o frază introductivă în limba poloneză, pe care am înțeles-o cu greutate –cum că apa se trage de la sine când ieșim din cabină, se vede treaba că era mândră de dotarea asta modernă – dar până la urmă m-a lăsat să mă descurc singură, spre ușurarea mea. Așa a fost până m-au descoperit niște școleri puși pe șotii, pe care îi amuza teribil să bată la ușa cabinei mele, ca să-mi smulgă supăratul „ocupat” în limba germană, care probabil suna nemaipomenit în urechile lor de pezevenghi polonezi (pentru conformitate, în germană se zice „besetzt”). M-am decis să fiu consecventă și să rămân nemțoaică, indiferent de consecințe.

Concluzia mea este că, dacă e să se măsoare românii cu polonezii în altceva decțt în buzdugane sau săbii, e de preferat să evităm confruntarea pe tărâmul toaletelor publice, căci ei sunt net superiori.  De-a naibii, am verificat în zilele următoare și prin alte locuri, la alte băi, dar peste tot am găsit aceeași stupefiantă ordine. Nu glumesc; igiena toaletelor e primul lucru pe care-l critică când vizitează Romania! Morala: de lanțuri apa să se tragă!

Locuitorii Cracoviei exploatează turistic din plin legendele orașului. Comercializează mascote cu zmeul verde, care a scuipat candva foc de sub dealul pe care e amplasat castelul Wavel, balaur învins rpintr-un șiretlic de un mester isteș, care mai apoi s-a însurat cu printesa din castel.

Doi bătrânei îmbrăcați în costume populare viu colorate aminteau la un colț de stradă, cu zdrăngănit de clopotei și tunet din bice, de viteazul care a salvat orasul de invadatorii turci, parcurgând în timp record distanța către capitală, călare pe un bidiviu fermecat.

La câțiva metri de castelul în care sunt aliniate criptele cu osemintele generațiilor succesive de domnitori se află o grotă cu tainice energii nevăzute, care conferă orașului o aură mistică. Se zvonește că grota aceea ar figura pe unul din primele locuri în lista celor șapte adrese considerate drept sfinte de înțelepții tibetani,  unul din punctele cu emanație sfântă de pe mapamond. Din păcate, de doi ani s-a interzis accesul public în grotă, din cauză ca niște cheflii se obișnuiseră să petreacă acolo monstruos, cu focuri de tabără, lăsând în urmă grămezi de gunoaie și… alt fel de emanații.

Accesibilă publicului a rămas în schimb salina vestită din apropiere de Cracovia, inclusă în patrimoniul cultural al Unesco, în care se poate vizita o biserică săpată în întregime în sare de harnicii mineri din secolului trecut. Și pentru ca vorbeam de biserici, obligatorie pentru fiecare turist cu pretentii este vizitarea orasului în care s-a născut recent decedatul Papa Pavel Voitila, cel a cărui memorie polonezii o cultivă cu sfințenie și cu ceva… spirit lucrativ. Spre surprinderea mea, am constatat că polonezii nu sunt tocmai asa de catolici cum le-a fost Papa. Frecvent auzi din gura lor bancuri cu tentă ironică la adresa multor personaje biblice (Magdalena, Sfântul Petru, ba chiar și Isus). Dar să te ferească Sfântul sa zici ceva de Papa! Oricum nu cunosc pe nimeni care să fi avut intenția asta.

Cult se numeste și ceea ce practică polonezii pentru cel mai renumit fiu al satului în care am locuit noi: săritorul cu schiurile Adam Malysz, un tânăr firav, cu mustăcioara abia mijită și cu voința tare, după cum îl cunoașmpetițiile televizate. Nu mi-a fost greu să înțeleg căldura cu care îl pomenesc consătenii săi și entuziasmul cu care ne-au arătat mica trambulină pentru copii, pe care și-a început el cariera ascendentă. La fel inspiră respect și statuia de  marmură, expusă în holul primăriei, care-l reprezintă la dimensiuni supraomenești.  Malysz e pentru polonezi ce sunt  Nadia Comăneci sau Ilie Năstase pentru români! În Romania nu se știe mai nimic despre săritorii cu schiurile, poate cam la fel de puțin cât știu polonezii despre gimnastica la aparate. În orice caz, n-am întâlnit pe la germani sau spanioli o atât de entuziastă susținere din rândul cetățenilor de rând pentru ambasadoarii lor sportiți, cu care se identifică de fapt întreaga națiune. Încâ o asemănare frapantă între ei și noi.

În rest, păduri frumoase, cu pajiști și luminișuri ca de poveste, munți cu coame line, ca pe la noi, prin Apuseni. Ulița satului – așa se și scrie, iată unul dintre puținele cuvinte pe care le-am înțeles în limba lor – pare desprinsă din istoria recentă, făra a fi suferit transormări majore. În incinta fostei cooperative sunt în prezente prăvăliile clasice: frizerul, croitorul, pantofarul și, mai nou, maseurul. Alături e complexul comercial, cu scara solidă, din beton. La parter e alimentara iar la etaj avem o mercerie, confecții și încălțăminte, plus covoare și jucării. Pe laturile pieței centrale sunt amplasate: o farmacie, cladirea poștei și telefoanelor, primăria, cârciuma și restaurantul mai răsărit, cu pretenții,  după care urmează parcul din fața bisericii, cu gogoserie și un chioșc de covrigi. Să vrei și tot nu te poți pierde, de parcă ai fi fost aici de când lumea! În capăt e piața de legume. Iar în rest, case și lume care tace mult. Numărul mare de căbănuțe din sindrila sau chiar din bușteni, o parte din ele încă închise, cu bănci amplasate în față, lasă să se ghicească forfota care domnește probabil aici în sezonul sporturlor de iarnă. 

Încolo, toate par să vină și să se ducă la fel cum face apa râului Wisla, care dă numele localității și care devine mare cât Oltul nostru, trecând granița, cum a făcut-o și renumele lui Adam Malysz.

La capătul sejurului nostru de 10 zile ne-am lasat  și noi transportați peste hotare, după ce am fost preluați de autobuzul care ne-a adus la aeroportul din Cracovia.  Am fost un pic nostalgici, dar cumva convinși că multe nu mai aveam de aflat sau de descoperit în acea zonă rurală. Soferul nostru, care nu vorbea nicio limbă străină , era extrem de obosit. Fiind devreme într-o zi de duminică, ne-am imaginat că o fi dormit puțin.  De două ori era să adoarmă, moțăind cu capul pe volan. Ne-am mobilizat să cântăm cât mai tare în spatele lui, ca să-l ținem treaz. Probabil ca a rămas cu impresia ca nemții sunt niște oameni naivi, copilăroși și zgomotoși, cu spirit de turmă și …tari de ureche. Cine știe câte impresii false și idei preconcepute nu ne-or și nouă pe parcursul acestui schimb cultural cu obstacole! E clar că nu poți spune că te pricep ila o țară după ce ai vizitat-o în două episoade truncheate, odata la oraș și odată la sat, fără a-i fi văzut măcar capitala sau țărmul marin.

O ultimă observație mai am, tentativă de a drege măcar o ciobitură în imaginea polonezilor, văzuți dinspre Occident, unde se zice ca ar fi campioni la șterpelit, mai ales de mașini. Ei bine, cel puțin în ce mă privește, am avut o aventură diametral opusă. La sosire, mi-am uitat palaria în autobuz. Nu era nici scumpă nici ieftină, dar șic și cu valoare sentimentală. Am întrebat în stânga și-n dreapta, pe la gazde, pe la organizatori și ghizi, dar n-am aflat nimic. Mi s-au promis lămuriri și ajutor dar, în ciuda insistențelor mele, pălăria nu s-a găsit. O dădusem deja definiv pierdută, când, la întoarcere, întîmplarea a făcut să ne transporte același autobuz ca la venire către aeroport.  Și mi-am găsit pălaria neatinsă, în plasa de bagaje! Curată vrăjitorie! – au concluzionat mai ales scepticii confrați germani, recunoscând corect ca poate nu sunt polonezii așa de periculoși cum se crede.

Din puzderia de cuvinte atât de greu de pronuntat din limba poloneză, pe care am încercat să mi le întipăresc în minte, fără succes, am ramas cu unul care realmente se putea citi aproape pe toate gardurile, mai ales pe stâlpii de înaltă tensiune: UWAGA! Înseamnă ”Atenție!”. Acum, daca mă gândesc bine, mai în glumă, mai în serios, s-ar putea să sugereze chiar atitudinea pe care s-ar cuveni s-o avem față de ei: să le acordăm atenție..

Ca să nu supăr pe nimeni, pun reportajului meu titlul Polonezia, parafrazandu-l pe Octavian Paler, care la sfarșitul cărții sale despre Mexic, recunoștea: „voi n-ati priceput ca eu n-am fost in Mexic, ci intr-o țară cu acest nume”.

Benissa, 2005, toamna