Nu degeaba sunt ele la plural, Insulele Bahamas. Cu peste 700 de insule, arhipelagul e foarte mare. Practic încă nu l-a văzut nimeni pe tot. Dealtfel nu toate insulele sunt locuite. Unele sunt atât de mici, încât abia încape o casă cu ograda din jurul ei. Se pot cumpăra, începând cu preţuri de câteva sute de mii de dolari. Limită superioară la preţuri nu există.

Vizavi de plaja hotelului nostru era o insulă destul de mică, cu o vilă ascunsă printre palmieri: reşedinţa de odihnă primarului New Yorkului, Bloomberg, în acelaşi timp şi proprietarul unei reţele de televiziune importante din SUA. Izbeşte la fiecare pas prezenţa americană, în mai toate aspectele vieţii: începând de la accentul localnicilor în limba engleză, continuând cu preferinţele lor culinare, în special pentru grătare de tip barbecue, şi terminând cu incredibila rezistentă la … frig. Da, da, la frig, am scris bine. Mai in glumă, mai in serios, am scos vorba “Welcome to the Bahamas! Here you will be chilled!”. Explicaţia: ca şi-n SUA, instalaţiile de aer condiţionat sunt branşate în continuu, oriunde te-ai afla în incinta hotelului, de-ţi îngheaţă sângele în vine. În paranteză fie spus, cuvântul “economie” nu s-a inventat la ei, nici la curent, nici la apă. Duşul are doar două poziţii: “deschis” sau “închis”, nu există jet moderat sau alte reglaje fine.

Revin la aerul condiţionat: pare paradoxal să răceşti tocmai în insulele Caraibe, dar mulţi dintre noi s-au îmbolnăvit. Câţiva şoferi de autobuze prinseseră de veste că suntem sensibili şi, de cum aflau că venim din Europa, dădeau aerul condiţionat la minimum. Se pare că europenii sunt recunoscuţi ca “mimoze”. Bineînţeles că n-am avut îmbrăcăminte adecvată pentru frigul dinăuntru, dar am stat mult pe-afară, unde era plăcut (între 25 si 30 de grade Celsius iar apa mării avea 28 de grade, ca un vis de culoare turcoaz). Amândoi ne-am îmbolnăvit abia după întoarcerea acasă, lucru pe care îl privim ca pe o victorie.

Tot la SUA m-a dus gândul şi de fiecare dată când ghizii care ne prezentau obiectivele locurilor şi începeau aproape fiecare frază cu preţul lucrului la care se referau. În final, rămâi realmente cu impresia că orice se poate cumpăra, dacă ai bani destui. Nu e de mirare că am făcut des gafa de a mă adresa localnicilor drept “americani”, pentru ca ei să mă apostrofeze prompt, căci “numai cineva care vine de aşa departe cum e Europa poate să facă aşa o confuzie”.

Cursele aeriene leagă insulele de continentul american în ritmicitate de ceas, din oră în oră. În afară de două linii aeriene americane şi de cea naţională a statului Bahamas, nu există decât o singură companie europeană (engleză, rămăşiţă de pe vremea când Bahamas era colonie britanică), care efectuează zboruri directe într-acolo. Una din cauze e şi faptul că pista de aterizare nu e propice aterizării avioanelor prea mari.

În orice caz, Miami e atât de aproape încât n-ai timp nici să legi o vorbă scurtă cu vecinul de scaun din avion, că deja ai şi ajuns. În paranteză fie spus, e bine că zborul nu durează prea mult, pentru că scaunele din avion sunt cam desfundate iar urechile se înfundă oricum de la zgomotul elicelor avioanelor de tip ATR, model inedit, pentru nostalgicii care-şi amintesc de zborurile interne ale Taromului.

În primele zile a fost mai umed, dar ploile sunt atât de calde încât nu simţi nevoia să iei cu tine o umbrelă. Complexul hotelier era oricum aşa de vast, încât practic nici nu era nevoie să ieşi afară; avea distracţii pentru toată ziua (şi noaptea). Tocmai se uniseră două hoteluri învecinate cu unul din cazinourile cele mai vestite din apropiere de capitala Nassau, punând bazele unui complex care urma să devină cel mai mare din zona Caraibelor. Nu mare ci mai bine zis imens, atunci când va fi gata, cu 3500 de camere! Nu e de ici colo să dispui de toate facilităţile lor, mulţime de restaurante, plaje şi piscine, sporturi de tot felul şi multe altele.

Cazinoul era deschis 24 de ore din 24, orar normal la ei şi lucru neobişnuit pentru noi. Am constatat că mulţi americani veneau în weekend doar ca să joace jocuri de noroc. La un moment dat m-am amuzat privind peste umărul unui jucător care arunca pe masa verde grămezi de chipuri de câte o sută de dolari. Era o oră cam târzie şi tipul băuse destul de mult. Avea aspect tipic de american texan, doar fără pălarie de JR. M-a invitat să iau loc, că poate îi port noroc. În loc să se concentreze la joc, parcă mai ostentativ arunca sutele pe apa Sâmbetei, preferând să facă conversaţie. Că de unde sunt, şi că ce ţară minunată e Germania, că el e din Austria ; mă rog, prostii pentru că nu vorbea boabă germană, dar poate se referea la străbunici, cum e obiceiul pe la ei. A culminat cu teza precum că l-ar chema Harry Bush şi că e fratele Preşedintelui Americii. I-am răspuns amuzată dacă e aşa, pe mine mă cheamă Samantha Fox. Aşa l-a bine dispus replica mea că a şi început să strige în gura mare « prieteni, vă prezint pe Samantha Fox ».Brusc au început să tresară discret nişte băieţi atletici, îmbrăcaţi la patru ace, de parcă ar fi confundat pentru o clipă exclamaţia cu un ordin. Am preferat să mă retrag în pripă, că mai ştii dacă nu era totuși un om de vază ?…

În orice caz, e şocant când, deschizând dimineaţa ochii, primul lucru pe care îţi cade privirea e reclama : « Vrei să vezi cum e când eşti iubit pentru banii tăi ? Satisfă-ţi curiozitatea şi joacă la noi în Cazinou !” Şi dacă nu vrei? În definitiv, mă întreb cum o arăta omul care îşi doreşte aşa ceva. De parcă altceva mai bun nu ai, ca să meriţi să fii iubit. La inceput, nu ne-au prea tentat jocurile de noroc, dar responsabilii lor ştiu să atragă clienţii cu tot felul de bonusuri gratuite, în aşa fel încât, spre sfârşitul sejurului, devenise o ocupaţie de rutină să ne jucăm în fiecare zi “banii de plastic” pe care îi primeam oricum, pentru că luam micul dejun în incinta lor. Cu timpul ne cunoşteam între noi, cei 600 de turişti germani de prin toată lumea. Vedeam aceleaşi feţe pe unde întorceam capul, nu numai în incinta hotelului, ci şi prin punctele de atracţie turistică din oraşul Nassau – capitala mică, dar cu un farmec provincial exotic inegalabil. Atmosfera în complexul de vacanţă era plăcută, ca într-o familie mare. Îmi închipui că e asemănătoare climatului dintr-un sat olimpic.

În primele zile de acomodare eram doar noi şi alte patru perechi din Germania şi din Austria. Decalajul de fus orar s-a făcut simţit din plin. În primele nopţi ne sculam cuci pe la două dimineaţa, apoi la cinci…O idee genială: sala de fitness se deschidea la ora cinci dimineaţa si puteai chiar să iei parte la un curs de “bună dimineaţa muşchi” la 5:30. Am fost la un curs de aerobic mai târziu, la ore civilizate. Ritmul tot mai alert şi combinaţiile de paşi numai de ei ştiute se succedau într-o spirală din ce în ce mai rapidă. Am fost nevoită să mă dau bătută, cu capul roşu ca o sfeclă şi cu limba de-un cot. Sunt daţi dracului, jur!

Ulterior ne-am felicitat pentru ideea noastră de a ateriza în avans, pentru că am fost trataţi cu mai multă atenţie, fiind aşa de “exotici” prin limba germană, rar auzită pe acolo şi prin faptul că veneam de la mare distanţă, taman din bătrâna Europă. Localnicii nu încetau să se minuneze de noi, sejururile medii fiind la ei trei zile şi nu de două săptămâni, cum era cazul nostru.

Lăsând la o parte dezarmanta birocraţie naivă a americanilor, care te întreabă în scris în chestionarul de intrare în ţară dacă “eşti membru în vreo organizaţie teroristă”, alt amănunt amuzant care m-a frapat la sosire a fost detaliul insolit din formularul de intrare în Bahamas, legat de “scopul vizitei”. Opţiunile principale de bifat erau “nuntă”sau “lună de miere”. Într-adevăr mi-a fost dat să văd ulterior puzderie de cununii oficiate ca pe bandă rulantă, în foişorul dantelat, special amenajat lângă o minicascadă din incinta complexului, direct vecină cu oceanul. M-au podidit des lacrimi de bucurie, trăgând cu ochiul la câte o pereche emoţionată, înconjurată de copii maro ca din ciocolată, îmbrăcaţi în hăinuţe albe ca neaua, în foişorul împodobit cu panglici şi fundiţe roz. Visul american tipic ! Dar emoţiile sunt autentice şi molipsitoare ; tot nu te poţi stăpâni să pui oprelişte valului de senzaţii care te iau cu asalt. Că veni vorba de kitch, atât de alb era nisipul, atât de turcoaz marea, atât de filigran se desenau palmierii pe fundalul cerului fără nori – căci ploile au încetat după primele zile – încât parcă aterizasem într-una din cărţile poştale din magazinele de suveniruri cu renume îndoielnic. Apa mării, cum spuneam, turcoaz şi clară, nici măcar albastru închis ca la noi…

Neîncrederea cu care ne priveau angajaţii hotelului în primele zile, când le povesteam că vor fi cotropiţi în curând de hoarde de nemţi asemeni nouă, a lăsat loc unei avalanşe de mirări odată cu împlinirea profeţiei noastre. La trei zile înainte de începerea competiţiilor, Raddisson s-a transformat într-un hotel de limbă germană, un furnicar de “Sprechen-Sie-Deutschi”, lucru oricum neobişnuit pentru perioada calmă de extrasezon. După câteva bâjbâieli de început, explicabile prin lentoarea cu care păreau să se mişte lucrurile la poporul ăsta vesel dar cam « relaxat », au luat curba destul de elegant: brusc au apărut peste tot abţibilduri pe care scria în germană că uşa se împige, respectiv se trage, că ascensorul duce la restaurant sau că p-aci ţi-e drumul spre plajă. Ne-am distrat la auzul acentului anacronic cu care vorbea germana o cetăţeană rasată pe care nu ştiu de unde o scoseseră ca să ne stea la dispoziţie pe post de tălmăcitoare la recepţia hotelului. În orice caz, ce le-a lipsit la competenţă, au ştiut să substituie prin bună dispoziţie şi ospitalitate, în aşa fel încât chiar numai habotnicii notorii au rămas neînduplecaţi până la capăt cu criticile lor. Gurile rele susţin că ăştia oricum au întotdeauna ceva de comentat.

Doar cu titlu informativ, printre neregulile care într-adevăr nu sunt de trecut cu vederea, se numără lipsa crasă de măsură a timpului la bahamezi: autobuzul care urma să ne ia la ora 9 a plecat deja la nouă fără douăzeci, gol, bineinţeles. Delegaţia austriacă trebuia să ia avionul de întoarcere la ora zece dar, deşi s-a prezentat la aeroport reglementar, cu o oră înainte de decolare, n-a mai fost primită în avion, pe motiv că … avionullor se umpluse deja cu alţi pasageri întârziaţi de pe la alte curse. Cum nu s-au găsit locuri pentru ei nici în cursele de ora11, 12 şi 13, au ratat îmbarcarea pe vasul de croazieră care îi aştepta – sau mai bine zis nu i-a putut aştepta – la Miami. Au fost nevoiţi să zboare în întâmpinarea navei de lux pe care au urcat abia două zile mai tarziu în … Puerto Rico. Replica dezarmantă a funcţionarilor de la aeroport în faţa deznădejdiilor tipic teutone – obişnuiţi să meargă treaba nemţeşte, şnur- a fost cam la modul “dar ce vă grăbiţi aşa, că doar tot acolo ajungeţi! Nu vedeţi ce frumos e aici şi cum râde soarele?”. No comment….

În Spania există o mentalitate a amânării, vestitul “maňana”, adică toată lumea întârzie. Lipsa de punctualitate este considerată de spanioli ca un delict cavaleresc. În Bahamas e invers, se practică devansarea. Să se vină înainte, şi să se plece fără tine înainte de ora convenită, asta chiar că pare cel puţin ingenios. Precum Tuşica – o bătrână din satul bunicilor mei – care avea obiceiul să se ducă de cu seară la gara din comuna vecină şi să aştepte acolo trenul de Sibiu, care venea abia a doua zi de dimineaţă. Doar aşa era ea liniştită că poate să-şi vândă ouăle de la găinile ei in Piaţa Cibin a doua zi, fără să intervină ceva neprevăzut. O fi ştiut ea, “Tişa noa´”, că mai sunt alţii ca ea peste ocean?…

Revin la primele zile de concediu şi insist că aşa popor vesel şi muzical ca bahamezul, eu n-am mai văzut. Femeile care serveau pe la mese micul dejun, negrese cu şolduri voluptoase care aminteau de guvernanta lui Scarlett O’ Hara din “Pe aripile vântului”, cântau în timp ce-şi făceau munca, nu se grăbeau niciodată şi aveau într-una zâmbetul pe buze. Ţi-era mai mare dragul să le laşi un bacşiș, de bunăvoie, chiar dacă nu era solicitat (“nu e obligatoriu, dar se aceptă cu graţie”). Obiceiul ăsta american cu “tips”-urile l-am priceput destul de repede.

Două vânzătoare stăteau la taclale într-un magazin. Povesteau despre un cuplu proaspăt căsătorit şi erau entuziasmate de combinaţia dintre culorile tenului mirilor. Ziceau că sigur vor avea copii drăgalaşi, pentru că mirele era negru ca abanosul iar mireasa era un fel de metisă măslinie. Ca să vezi ce subiect de conversaţie insolit! Deloc rasist sau deplasat ! Pur şi simplu natural. Într-adevăr câteva fete de pe acolo păreau adevărate nimfe, demne de orice copertă de revistă, gingaşe şi naturale de parcă s-ar fi născut prinţese de abanos.

În general, localnicii au tenul foarte închis la culoare. Bărbaţii sunt destul de uscăţivi, genul “gazelă” care fuge pe la televizor de mănâncă pământul pe la competiţiile de atletism. Femeile, în schimb, sunt adesea mai masive, genul “mămică”, lucru care nu le împiedică să se mişte cu o naturaleţe de invidiat, în majoritatea cazurilor cocoţate pe pantofi ultraeleganţi, cu tocuri cui foarte înalte. Dansează într-un ritm fascinant. Unde i-am văzut dansând ? N-am avut nevoie de bilet la spectacolul de la cazinou. Pur şi simplu a fost suficient să deschid ochii pe plajă ca să-i văd cum se salutau între ei când se întâlneau în drumurile pe care le făceau cu diverse comisioane, improvizând paşi de dans pe muzica de la radio sau cântându-şi singuri. Odată m-au luat şi pe mine de mână, dacă tot treceam pe acolo…

M-au cucerit aromele exotice care pluteau prin aer. Coctailurile lor cu fructe exotice (Banana Mama – portocaliu, Pina Colada – alb lăptos, Goombay Smash – roşu s.a.) m-au dat gata din primele zile. Fiind cu alcool, nu-mi priau în timpul zilei toride, chiar dacă aveam totul pus la dispoziţie în mod gratuit. Comanda ne venea direct la şezlongul de pe plaja (dar am auzit că şi la Mamaia e la fel). Ziua beam diet coke, seara mai beam şi vin. Au prin Chile şi prin California nişte picături care mie una mi-au priit mai bine chiar decât cele scumpe frantuzeşti (sper să nu ma înjure careva).

Dacă ar fi fost să plătim fiecare consumaţie, nu ne-ar fi ajuns banii nici pentru trei zile. Numai o bere costă deja 7 dolari, micul dejun era 40 de dolari pentru amândoi, un meniu la amiază costa 39 de dolari de căciulă. Horror la preţuri, de asta merge toată lumea pe sistemul american, all inclusive. În schimb, mirosurile lor apetisante dau dependenţă. Până şi săpunurile din camera de hotel emanau arome citrice şi mentolate. Se pot cumpăra în ateliere de manufactură locală, sub toate formele şi cu toate aromele posibile, de-ţi vine sa muşti din ele, nu alta! La fel, lumânările artizanale au ceara parfumată ca un pepene proaspăt sau cu arome de mango cu vanilie, turnată în câte o cochilie de scoică de pelegrin iacobin.

În rest, nu prea sunt lucruri cu profil local care să tenteze la cumpărături, exceptând bineînţeles bijuteriile cu diamante sau smaragde columbiene, care invadează piaţa la preturi de dumping (adică de la câteva sute de Euro în sus). Există în Nassau o stradă întreagă numai cu magazine de pietre preţioase.

Am întreprins câteva excursii pe insulele cu vad turistic moderat. Norocul nostru a fost că sezonul era deja pe sfârşite, aşa că am putut dispune de spaţii fără aglomeraţie prea mare. Pe una din insule, supranumită “Insula lui Robinson Crusoe”, am fost aduşi dimineaţa de un vaporaş şi recuperaţi seara. Fiecare a putut să dispună peste zi de colţul lui privat de insulă pustie, neamenajată şi să se zbenguie în voie printre peşti exotici şi printre corali. Bariera de corali din arhipelagul Bahamas e cotată ca fiind a treia din lume. La “Robinson Crusoe” n-am fost lăsaţi chiar tot timpul de capul nostru; pe o platformă uşor accesibilă din orice direcţie am avut la dispoziţie un bufet tropical tipic. O pereche de localnici vârstnici ne-a însoţit pe tot parcursul excursiei, inclusiv pe vasul care ne-a transportat într-acolo, cu acorduri molcome de chitară şi de tamburină din muzica locanicilor. Un fel de Harry Belafonte: mai bătrân, dar neaoş.

Bufetul cu pricina se cam repeta în toate excursiile pe care le-am făcut, inclusiv la câteva din restaurantele care ţineau de hotel. Oricât de pornit ai fi pe dietă, doar copane de pui, salate de ananas cu papaya, asezonate cu condimente pişcătoare nu sunt totul. Doar de la sosul pe care scria “medium” îţi ia foc gura şi parcă arde până-n urechi. Mi-am adus în bagaj, ca suvenir, un borcan de gem de … ardei iute. Din păcate am constatat că felurile de mâncare se cam repetau iar necazul mare e că se asociau cu sosuri grele şi cu carne din abundenţă, de exemplu coaste la grătar, cu sos tomat american! Pentru cine vrea să rămână neschimbat, stau la dispoziţie sălile de gimnastică, baia turcească şi sauna finlandeză, în plus bicicletele din dotarea hotelului, terenul de golf şi antrenorul de tenis.

Altă excursie a fost pe insula cu laguna în care trăieşte în semilibertate o colonie de delfini, pentru mine punctul culminant al concediului, având ocazia să intru în contact direct cu unul dintre ei. Îl chema Andy, avea douăzeci de ani (trecut de prima tinereţe) şi cântărea 300 de kilograme. Mi-a rămas sufletul la el! Fiind mamifer, are sânge cald iar pielea îi e moale şi totuşi fermă la pipăit. Nici gând să se compare cu atingerea unei reptile, aşa cum am crezut eu până acum. S-a apropiat de mine cu mare grijă, ca să nu mă sperie şi am simţit foarte clar că a ştiut cât sunt de emoţionată. Avea chef de dans şi de joacă. Experienţa apropierii de delfini rămane neuitată. Realmente se stabilește o comunicare cu ei!

Un miliardar din Africa de Sud a cumpărat un areal imens de pe insula vecină celei cu capitala arhipelagului şi a construit pe el un complex monumental: “oraşul scufundat”, Atlantis, omagiu adus lumii legendare dispărute în mare. Ne-am plimbat acolo prin încăperi cu obiecte de uz cotidian, care parcă erau ieşite din cărţile lui Jules Verne, direct de pe submarinul căpitanului Nemo. Costume sofisticate de scafandri, uşi subterane grele, tuneluri subacvatice ca-n filmele cu James Bond, semne hieroglife indescifrabile scrijelite pe pereti, cu semnificaţii oculte, formule complicate şi hărţi stranii, întinse pe mese din piatră masivă. Totul lăsa impresia că tocmai ar fi ieşit cineva din încăpere şi te aşteptai să se întoarcă imediat. Ghida nostimă ne-a povestit tot felul de minunăţii, mai în glumă mai în serios, despre animale ciudate, care trăiesc doar la mari adâncimi, unde nu ajunge lumina zilei, şi despre oraşe subacvatice, cu toate facilităţile moderne, ascunse sub un clopot de sticlă. În afară de “lumea imaginaţiei”, o parte importantă din “Atlantis” e constituită de acvariul bifurcat în numeroase bazine, legate între ele prin canale care te fac să te simţi ca-ntr-un labirint, pănă le pierzi şirul. Lăsând la o parte rechinii, caracatiţele, pinguinii şi alte vietăţi, care se mai pot vedea şi prin alte părţi, ne-a impresionat tare un peşte manta imens, peşte înrudit cu rechinul, plat cum e covorul lui Aladin. Deşi imens cât o casă era doar un “bebeluş” care urma să fie lăsat în libertate când va creşte mare, pentru că nu mai încăpea în bazine.

În mijlocul lagunei, pe post de acvariu izolat în ocean (cine era aici “exponatul” şi cine “vizitatorul”?), înconjurat pe trei laturi de sticlă groasă, se află un restaurant cu mesele în imediata apropiere a vânzolelii din apă. Din câte am înţeles noi, mesele de lângă “ecranul” acvariului sunt foarte căutate pentru cine romantice. În schimbul unei sume de bani, logodnicul care vrea să-i facă o surpriză iubitei, poate rezerva masa decorată romantic, cu o lumânare aprinsă, care îi aşteaptă pe îndrăgostiţi. În dreptul mesei se poate afla “din întâmplare” unul din scafandrii parcului, ocupat la ora respectivă cu curăţenia din interiorul bazinului. La un semn convenit dinainte, scafandrul se deplasează în apă până în dreptul mesei şi se lipeşte de geam, ţinând în mână o pancardă pe care scrie “will you marry me?” (“vrei să te căsătoreşti cu mine?”). Asta apropo de motivația frecventă a multor vizite în Bahamas.

Oraşul Nassau, capitala arhipelagului, e un mozaic aparent contradictoriu de nou, amestecat cu vechi, în măsura în care se poate spune că există “vechi” în sensul clasic pe care îl cunoaştem noi din bătrâna Europă. Abundă clădirile în stil colonial britanic, cu coloane şi balcoane, cam ca la Casa Albă, bine întreţinute şi zugrăvite în culori pastelate, de bomboane. Alături de ele se poate întâmpla să vezi o cocioabă încropită din câteva scânduri adunate la repezeală, cu un acoperiş din tablă, într-o curte cu un trunchi de copac tăiat la înălţimea genunchiului, pe post de scaun, sau cu o caroserie de maşină ruginită,  abandonată în mijlocul unui vraf de pungi de plastic şi de conserve goale. Lipsa de sezon cu adevărat rece face posibilă existenţa unei mulţimi de locuinţe precare, în faţa cărora şed localnicii la un taifas. Atât primăria cât şi clădirea guvernului sunt zugrăvite în roz, de nu te poţi abţine să nu le iubeşti.

Cele mai impunătoare sunt bisericile, o mulţime, şi vilele predicatorilor, care am înţeles că nu sunt prea agreaţi de băştinaşi, pentru că încasează taxe grase pentru nunţi, botezuri şi înmormântări. Una din turele cu bicicleta ne-a purtat pe “şoseaua de milioane” (“one million lane”), unde fiecare vilă costă cel puţin un milion de dolari. Vila prim-ministrului era mult mai modestă decât cea vecină, a predicatorului.

La fel, am rămas surprinşi de opulenţa aproape indecentă, fără “understatement” european, din Sandy Bay, un golf cu ieşire la mare, în care fiecare vilă are locul ei de “parcare” la apă, pentru iachtul din dotare. La întrebarea care din preoţi e mai bogat – cel catolic, cel evanghelic? – ghidul s-a uitat la mine fără să priceapă ce vreau şi mi-a răspuns amabil că la ei predicatorii nu sunt legaţi de un rit special, ci pur şi simplu, cei care “simt chemare” predică legile morale şi supremaţia lui Iisus.

Antrenorul meu de tenis mi-a spus că pot să-l ”angajez” în orice zi a săptămânii, cu excepţia duminicii, pentru că duminica îşi ia familia şi se duce la biserică “ca să se roage să i se ierte toate păcatele făcute în viaţa asta”. De către cine să fie iertate ?

Am observat că bahamezii sunt foarte credincioşi. Se duc toţi, în fiecare duminică, la biserică, îmbrăcaţi în hainele lor cele mai bune. Acolo dansează şi cântă, preamărindu-l pe Iisus.

În mini-autobuzele care circulă permanent în jurul capitalei, legând toate colţurile insulei între ele, aproape că nu găseşti un loc liber pe marginea parbrizului, aşa de multe sunt mesajele religioase lipite pe el. Abundă “Domnul le vede pe toate”, “fă numai bine şi vei culege bine” sau pur şi simplu, în engleza “Jesus is Lord”. Astea toate sunt situate direct lângă semnul de “Nu mâncaţi, nu beţi, nu fumaţi în maşina mea! Mulţumesc!” sau ”bacşişul nu e obligatoriu, dar nu-l refuzăm”. Prin simpla citire a mesajelor din interiorul maxi-taxiurilor cam dărăpănate, afli deja o mulţime de lucruri despre populaţia locală. Costul unei curse e de un dolar de persoană, se plăteşte la coborâre, direct la şofer; simplă lege nescrisă, clară, garantând un tratament democratic, egal pentru toată lumea. Lucrul ăsta te face să te simţi deja ca unul de-al lor, ca într-o familie, dacă te încumeţi să te amesteci printre ei şi nu te rezumi doar la excursiile organizate de hotel. Ţara e sigură, delicvenţa e neglijabilă, turiştii nu au de se teme.

La distileria de rom Bacardi poţi să te îmbeţi doar de la mirosul plin de eter din halale pline cu butoaie.

Aproape de capitală e şi casa răposatului Bob Marley, care a preferat să stea aici, unde era viaţa mai liniştită, decât în Jamaica natală, scuturată de violenţe şi de droguri.

Muzeul de artă locală e plin cu trăznăi moderne, cu iz aborigen, un loc pe care mai nimeni dintre turişti nu-l frecventează; nici localnicii nu ştiu să te îndrume unde e, dar cu atât mai mult cucereşte, fiind inedit.

Ca pentru final, mai merită pomenită frenezia cu care petrec localnicii de două ori pe an în cortegii de mascaţi, însoţiţi de o muzică ritmată,  asurzitoare adoratul carnaval “Junkanoo”. La cuvântul ăsta sclipesc ochii fiecărui bahamez, fără excepţie. Mişcările lor zbuciumate şi măştile multicolore, cu pene lungi şi cu bucăţele sclipicioase din cioburi de oglindă aduc de departe cu coroana pe care o poartă pe cap căpeteniile de trib prin filmele cu indieni, mai ales că şi feţele le sunt pictate asemănător. Ritmul sacadat în care bat în tamburine şi suflă în tot felul de instrumente rudimentare sfârşeşte prin a te transpune în transă. De Anul Nou, tot oraşul dansează pe străzi, mereu în acelaşi ritm, ca-ntr-un ritual sacru, până-n zori de ziuă. Au până şi un muzeu al Juncanoo-ului, unde ne-au tratat cu interes, pentru că nimeni nu s-a mai rătăcit pe acolo cam de multă vreme, probabil pentru că spectacolul străzii e mult mai antrenant decât exponatele de prin vitrine. E drept că nu aveau decât măşti şi instrumente muzicale, dar mie tot mi-a plăcut (iar intrarea a fost gratuită…).

Ar mai fi multe de spus. Despre micile detalii rămase din vremea pe când erau colonie britanică (expresii verbale demodate precum “Thou”, adică un fel de “Dumneavoastră” de pe vremea lui Shakespeare), uniforma cu şorţ şi guler scrobit, de guvernantă, pe care o poartă femeile de serviciu în hotel, sau uniformele de şcoală ale copiilor, cu fuste plisate şi cu cravate, ca ale noastre de pe vremea când eram pionieri. Mi-a rămas în minte felul “obraznic” în care se bombează crupele localnicilor înapoi, când te uiţi la ei din profil. La început am crezut că e doar o iluzie optică şi mi-am închipuit că am de-a face cu cazuri izolate, pentru că îmi închipui că e incomod pentru şira spinării să stea torsionată aşa nenatural. În termeni medicali, se numește lordoză, sau scolioză, cred. Cu timpul am realizat că e o caracteristică generală; pană şi în tablouri sunt redate funduleţele aşa. Am îndrăznit chiar să întreb o vânzătoare dacă nu cumva e dorită şi culivată intenţionat poziţia asta incomodă, provocată eventual prin cine ştie ce înfăşări îndemânatice ale bebeluşilor, de mici. S-a uitat la mine amuzată şi mi-a replicat că nu e efectul nici unei intervenţii din afară. Poate că e un endemism specific local. Pentru o clipă m-am gândit chiar şi la insulele Galapagos –fireşte fără intenţia de a jigni – căci acolo sau perpetuat ciudăţenii, datorită izolării. Dar am renunţat rapid la explicaţia asta; Bahamas e atât de aproape de “restul lumii” încât nu se poate vorbi despre o “izolare”la modul serios. În fine, e bine când rămân mistere nedezlegate. Se spune că ele ne fac să revenim prin locurile pe care le-am vizitat.

Deşi nu mai ţine de Bahamas, drumul de întoarcere a avut şi el “suişurile şi coborâşurile lui”, căci a trebuit să trecem din nou, ca şi la venire, prin furcile caudine ale controlului vamal din aeroportul de la Miami, să stăm la coadă pentru formalităţile absurde de emigrare, să mai lăsăm odată amprentele noastre, să ni se mai facă încă odată fotografii, fără a fi întrebaţi, şi, peste un sfert de oră, să stăm iar la coadă pentru formalităţile de ieşire din SUA, cu tevadura asemănătoare. Când te gândeşti că, de fapt, noi nici n-aveam de gând să intrăm în Statele Unite! Dar mă rog, acordăm circumstanţe atenuante şi chiar ne bucurăm că, în felul ăsta complicat, avem măcar iluzia că am fi apăraţi de eventuali terorişti, dornici să ne arunce în aer. Momentan America nu e deloc primitoare, se simte că e pur şi simplu o ţară în plin război. La dus m-au scos din rând tocmai pe mine, felicitându-mă că sunt “aleasa” calculatorului pentru o cercetare corporală mai amănuntită. Mi-au luat probe de “miros” din pantofi, din geantă, si de sub braţ. La întoarcere i-au controlat, măsurat şi cântărit soţului meu cupa câştigată în competiţie, nu care cumva să fie făcută din droguri presate.

La banda de cercetat bagajele de pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris am dat peste un francez bine dispus care, nici una nici două, ne-a luat trofeul sportiv din mână glumind: “Ce drăguţ! Pentru mine? Dar nu trebuia să vă deranjaţi!” Iar când ne-am reclamat cupa înapoi, vameşul a pus mâna pe mine, cu tipicul franţuzesc “olala, l’ amour, atunci dă-mi nevasta, că e oacheşă” etc. etc.etc. În clipa aceea ni s-a luat o piatră de pe inimă şi nu ne-am mai simţit indezirabili. Tot stresul călătoriei ne-a căzut ca un bloc de gheaţă de pe umeri şi am râs amândoi, acum că “am ajuns în sfârşit acasă”, chiar dacă de fapt eram de abia în Franţa.

La sfârşit n-a mai contat că bagajele ne-au dat emoţii, întârziind patru zile, lucru explicabil dacă stai să te gândeşti cât de greu ne-a fost nouă să găsim rapid căile cele mai scurte, care să ne scoată la liman de prin aeroporturile aglomerate. Suntem acasă, iarăși! În cameră miroase îmbătător a săpun de mentă cu mango şi căpşuni și pepene proaspăt.