Era una din acele după-amieze de vineri în care blândul climat mediteranean, în loc să mă facă să tresalt fericită, mă întrista. Fireşte, cunoșteam teoria care atestă luminii solare efecte stimulatoare pe motiv că ar facilita absorbţia vitaminei D, dar acel „d”, care duce cu gândul la destindere, provenea în cazul meu de la depresie.

Câtă vreme n-aveam voie să-mi părăsesc postul înainte de terminarea programului, prea puţin îmi păsa de invidia clienţilor care mă vedeau şezând la calculator, ochi în ochi cu sclipitoarea Mare Mediterană! În astfel de momente, dorinţa mea de libertate era mult mai puternică decât „privilegiul” de a avea un loc de muncă atât de frumos.

Singura mea consolare era gândul la weekendul iminent, chiar dacă acasă mă aşteptau rutine la fel de sordide. În fine, ca s-o scurtez, deja aveam temele făcute, eram ultima supravieţuitoare a unei săptămâni plictisitoare pe tărâmul afacerilor imobiliare şi ardeam de nerăbdare să încui ușa biroului şi să plec.

În timp ce mă visam deja pe drumul spre casă, Satana parcă îmi citi gândurile și-mi trimise un intrus. Tânărul care se proțăpi în ușa biroului nu era genul client. Îmbrăcat modest, cu un prospect în mână, părea cumva rătăcit. Afişa veselia superficială pe care o emană vânzătorii ambulanți.

De parcă n-ar fi fost îndeajuns cu atât, în clipa în care deschise gura am dat de altă dandana: se bâlbâia îngrozitor! Aproape că nu înțelegeam ce spunea.

Cum bietul de el părea pedepsit din start, m-am străduit să-mi reprim resentimentele și am încercat să mă descotorosesc de el politicos. Din păcate, nu s-a lăsat alungat aşa de ușor. Pregătită de pe acum să fac faţă cu stoicism asaltului său de spaniolă stâlcită, i-am adresat una din privirile cele mai strepezite de care sunt capabilă, deplângându-mi în gând soarta.

Contrar obiceiului majorităţii vânzătorilor ambulanţi, care profită de prima clipă pentru a-și lăuda marfa, acesta părea să aştepte din partea mea o întrebare. N-a dat drumul clasicei lecții învățate pe derost, ci m-a privit stăruitor, cu o sclipire vioaie, drept în ochi,

Mi-am ascuns faţa, regretând imprudența de a-i fi lăsat deschisă acea fereastră minusculă, prin care putuse arunca o privire în sufletul meu. N-avea sens să mă aștept la mare filozofie din partea unui astfel de ins. Convinsă fiind că imaginaţia imi joacă feste și că proiectează în bietul om profunzimi închipuite, l-am întrebat rece ce caută.

-Ţi-ar prinde bine o plimbare în mijlocul naturii – mi-a zis, tutuindu-mă după obiceiul tipic spaniol, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea.

Acum chiar că începea să-mi sară ţandăra!

– Nu cred că e treaba ta – i-am replicat. Am continuat să-l apostrofez, descărcărcându-mi pe el frustrarea acumulată și-am încheiat cu un „nu cumva vrei să-mi câştigi încrederea și să-mi vinzi vreun aspirator?” tăios.

Optasem din reflex pentru atacul pe post de apărare, căci mă simţisem cu musca pe căciulă. Realmente nutream gânduri de libertate. Dar de unde ştia el de pasiunea mea pentru drumeţie?

Răbdător şi punând mare efort în pronunție, mi-a explicat că handicapul său l-a ajutat să dezvolte o sensibilitate specială, un fel de compensaţie prin celelalte simţuri. Învăţând să interpreteze priviri, gesturi, mimică şi ticuri, ajunsese pasămite să ghicească stările şi emoţiile oamenilor, în special lucrurile pe care nu vrem să le exprimăm în cuvinte.

Ce mă interesau pe mine toate astea?! Până la urmă cam asta facem toți, când interacționăm cu lumea din jur!

Pe mine, îmi zise insul, mă ginise cu nevoie imediată de spaţiu şi de linişte. Mă somă – deci nu îmi sugeră sau recomandă, ci aproape îmi ordonă – să mă apuc de … scris!

Ei nu, dar asta chiar le întrecea pe toate!

Nu sunt superstiţioasă sau mistică, nu cred în lucruri neverificabile, dar ar fi absurd să pretind că nu ar exista energii care ne manevrează uneori prin iţe nevăzute.

Cu sau fără puteri vizionare, interlocutorul meu atinsese în inima mea o coardă sensibilă: dorinţa de a scrie. Pasiunea aceasta m-a însoţit mereu, dar evitasem să mi-o mărturisesc. La fel de des cum mă vizitase pofta de a scrie, la fel de frecvent găsisem pretexte să amân punerea ei în practică. Privind lucrurile din perspectiva mea actuală, după două decenii, e clar că uneori teama de a nu fi la înălţimea proprilor aşteptări acționase la mine eficient pe post de frână.

Aşa se face că reproşul tânărului necunoscut mi s-a înfipt în inimă ca un ghimpe, dar, în acelaşi timp, m-a făcut să întrezăresc și o șansă. Dacă ar fi fost aşa cum zicea el și destinul mi-ar fi „stat scris în frunte”?! Câtă risipă de energie făcusem ca să mă-mpiedic să scriu cuvintele pe care mi le „pre-scria” băiatul acela obraznic! „Reţeta” pe care mi-a dat-o a funcţionat și, începând cu acea toamnă, cu precaută tragere de inimă, m-am apucat de scris.

De douăzeci de ani încoace mă gândesc din când în când la insul acela ciudat și la încăpățânarea lui de a nu se da bătut. Așa cum mie mi-a spulberat rezistenţa, aşa probabil a eliminat și obstacolele din propriul său drum. E greu de imaginat cum reuşeşte să ţină pasul cu concurența, dar știu că mai vinde și astăzi acel concentrat ecologic-dezinfectat, răspândit până și prin cabinetele medicale cele mai sofisticate.

Schimbul nostru de idei a durat foarte puţin iar interlocutorul misterios a dispărut la fel de repede cum apăruse. Ţin minte că eu, după ce m-am recules, nu m-am mai grăbit să profit așa avidă de ora închiderii. Ba chiar am rămas un pic peste program, reflctând în liniște la cele auzite.

În urma scurtei noastre conversații apucasem să aflu că băiatul se născuse cu un defect în cerul gurii, practic fără posibilitatea de a vorbi. Pe de altă parte, ironia sorţii făcuse ca tatăl său să fie un cantautor spaniol destul de cunoscut, deci un om predestinat articulatului prin glas. Dintr-un fragment de ziar pe care mi l-a arătat reieșea că, nici mai mult nici mai puțin, taman versurile cântecului meu preferat, „Mujer”, fuseseră scrise de tatăl său!

M-a fulgerat gândul că, la fel cum melodia aceea a aşteptat mulţi ani până când cineva s-a gândit să-i compună textul pe măsură or fi aşteptat şi cuvintele mele nescrise îndemnul unei mâini nevăzute, dintr-o după-amiază obscură de vineri, pentru a începe să se aştearnă pe hârtie.

Revin la conversaţia noastră din vinerea de pomină. Coincidenţa cu melodia preferată a contribuit la spargerea definitivă a gheţei. Decisă să aflu cât mai multe detalii despre adolescentul acela straniu, am început să-i pun întrebări, încercând să-mi explic prin ce întâmplare mirabilă îmi răsărise în cale. Parcă eram din anecdota cu ţăranul venit la oraş, care vede pentru întâia oară un student de culoare şi, după ce-l descoase, aflând că vine din Africa, mai precis din Kongo, mai exact din Brazaville, ţine morţiş să ştie de-al cui din Brazaville este dânsul de fapt!

În weekendul care a urmat am fost cam aeriană. Impresia puternică lăsată de întâlnirea aceea cu tâlc a dăinuit şi mă însoţeşte de atunci ori de câte ori mă apuc de scris. Uneori, când sunt tentată să scriu complicat, altfel decât cum simt de fapt, văd parcă zâmbetul acelui aproape-copil, mai matur decât mulţi dintre noi și mi se pare că-l aud îndemnându-mă să las lucrurile simple, nefalsificate. Parcă ar fi cântărit pe o balanță invizibilă fiecare cuvânt, înainte de a se decide să-l pronunțe cât mai clar, răspicat!

Dacă mă gândesc bine, dintre clienţii cu care am avut de-a face la birou în acea săptămână, oameni cu nume pe care le-am uitat fără regrete, realizez că singurul care a contribuit cu adevărat la omul pe care îl sunt eu astăzi a fost acel tânăr spaniol, al cărui nume nu l-am cunoscut niciodată.

Gabriela Căluţiu Sonnenberg