Nu-și mai amintea exact când trecuse pragul. Știa doar că nu mai avea cale de-ntors. Chiar dacă schimbarea nu fusese înregistrată de cei din jurul său, pentru el era definitivă. Doar el, singur, percepea tremurul care i se cuibărise în măruntaie, frica de a nu se da de gol.

Degeaba mai pretindea să fie sincer când scria! De fapt nu mai avea cu cine să-mpartă ce gândea; nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru că nu l-ar fi înțeles. Intuia asta, dar nu spunea nimănui nimic și-și continua munca, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cel puțin aparent.

Îl deranja nu teama că nu l-ar fi-nțeles, ci că l-ar fi interpretat greșit. Se-ntreba dacă lucrurile pe care le gândea mai puteau fi considerate rezonabile, justificabile, acceptabile. Fiind vorba despre ceva intim, ar fi fost îngrozitor de rănit dacă lumea l-ar fi luat în râs. Așa că hotărâse să-și țină gura, chiar dacă știa că așa pierdea șansa de a afla dacă și mai erau și alții ca el.

În urmă cu câteva săptămâni începuse să se schimbe. Până atunci o dusese bine, decenii de-a rândul, împăcat cu sine, agățându-și mintea și condeiul dintr-o idee-n alta, sincronizându-le după o coregrafie liniară, clasică, bine studiată.

Inspirația venea la răstimpuri. El o pescuia, rafinat, o mângâia aproape tandru și-o dădea mai departe, compactă, în porții mici. Asocieri de idei, analogii, împerecheri surprinzătoare de cuvinte, o vorbă aruncată-n vânt, sau de pe la televizor… toate îl căutau parcă anume pe el, bătându-i impetuos la ușă. Dacă n-avea timp de ele, veneau altă dată, dar veneau.

La început îl încercase teama de a nu pierde cumva vreo idee valoroasă, dar se eliberase și de angoasa asta. După ce-șirafinase talentul de a capta ce-i ieșea-n cale, se obișnuise să privească scrisul mai cu detașare. De idei nu dusese lipsă niciodată, își putea permite să mai și piardă câte una. Niciodată nu făcuse parte din categoria celor ahtiați după dramul de genialitate, îndârjiți să valorifice fiecare fărâmă de nemurire. Știa că revelațiile aveau să-l caute în mod repetat, până când se-ndura el să le acorde atenția cuvenită. Îl străfulgerau din senin, sosind la pachet cu te miri ce, cu un cuvânt efemer, sau cu gesturi și mirosuri, ca parfumul madeleinelor lui Proust.

Când se-ndura de ele, le culegea, le drăgălea, le punea în fraze frumoase și le asezona, dar decent. Lucra mult la ele, îi plăcea să le-arunce și să le prindă, alintându-le cu figuri de stil, alternând vocalele și consoanele, cultivând verbul vioi, adăugându-i paranteze lunecoase sau adverbe seci. Se simțea în elementul lui, ca un acrobat care saltă de la o frânghie la alta, agățat de cârligele inspirației sale fidele, pe care știa că se putea baza.

Pulsa pe lungimea de undă a unei idei, până când o avea bine fixată. Chiar dacă niciodată nu era pe deplin mulțumit cu rezultatul, tot vrând să mai șlefuiască textul de care între timp se atașa ca de propriul său fiu, până la urmă tot îi dădea drumul în lume.

Odată publicate, textele nu mai era pe de-a-ntregul ale lui. Veneau reacții, majoritatea pozitive. Urma apoi o perioadă de acalmie, urmată de un nou impuls din afară, care iarăși îi gâdila mințișoara și orgoliul, chemându-l să scrie ceva nou. Avea impresia că scrisul conferea vieții lui un sens mai înalt, posibilitatea unei compensări, un refugiu din cotidianul cam prozaic.

Ciclul se repeta destul de regulat. Avea o latură palpitantă, un suspans bine ținut în frâu, dar fără riscuri prea mari. Cu timpul adoptase un ritm, era ca un joc.

De jucat se mai juca și acum, dar nu-i mai plăcea ca-nainte. În sinea lui își dorea mai mult. Ar fi vrut să fie genial, nu doar talentat!

Obișnuit cu simbioza călduță, braț la braț cu inspirația, nu băgă de seamă că ritmul acelor cicluri de creație se accelerase pe zi ce trece, transformându-se în drog. Treptat îi veneau prea multe idei deodată. Cu greu le mai putea gândi până la capăt, separat. Aluneca vertiginos … nici măcar nu știa încotro.

La-nceput se bucurase de explozia aceasta de creativitate, avea poftă să exploateze acel filon nou. Se puse pe scris mai mult ca oricând, dând curs rugăminților unora și altora, care-i cereau texte în exclusivitate. Însă luxul ăsta nu și-l putu permite prea mult; îl storcea de vlagă.

Apoi intră în faza febrilă. Inspirația nu se mai lăsa canalizată. Ideile se împleteau, se ciocneau și ricoșau, fără ca el să mai aibă vreun aport la împerecherile lor tot mai ciudate. Se întrepătrundeau în așa hal, încât nici el nu le mai putea desface.

Estetul din el se speria de dezordinea în care grămezile de cuvinte se rânduiau de la sine, după legi noi, dictate din afară. Ieșeau la iveală alte înțelesuri, spărgând carcasele rigide ale limbii, apăreau cuvinte-hibride, curioase, care totuși aveau un înțeles. Încă.

Unele trezeau senzații răsărite parcă direct din neuroni, de prin zone mai vechi decât vorbirea însăși, produși ai unor sinapse care probabil îi crescuseră numai lui, recent. Brusc, creațiile lui nu se mai oboseau să dea ocol prin zona regulilor general acceptate. Pur și simplu se autoalimentau.

Bineînțeles că fu singurul care se miră când dădură iama peste el năzărelile astea. La-nceput, din teama că poate lumea n-o să le iubească la fel ca el – în fond erau mai mult decât bizare – încercase să le pilească pe la colțuri, sperând să le poată da un aspect nevinovat. Dar apoi le lăsă în pace și puse o parte din ele în circulație, ce-i drept fără prea multă tragere de inimă. N-avea încotro, îi plăceau!

Unii simțiră imediat că se-ntâmplase ceva major, dar n-aveau curajul să recunoască că nu-l mai înțelegeau. Îl mai sâcâiră un timp cu întrebări curioase. Alții șușotiră că opera lui devenise mult prea complexă pentru omul de rând și-l preveniră să nu devină criptic. Într-un final, îl acceptară toți așa cum era.

Lui deja nu-i mai păsa. N-aveau decât să se străduiască să capteze lungimea lui de undă, dacă voiau cu adevărat să străpungă pojghița comunicării univoce, cea cu traseu plictisitor, marcat de pase telefonate, ca-n fotbal!

După o vreme o lăsă baltă cu disimulatul ideilor și cu toaletatul textelor. Producțiile lui literare se coagulau în forme din ce în ce mai de neînțeles, dar aveau un farmec interior unic. Asta da! Spart fiind de pe-acum zăgazul, au dat peste el curcubeele celor mai sălbatice culori. Culorile prinseră-ncet să-i inspire mirosuri, mirosurile să se asocieze cu numere, numerele să se adune cu sunetele, muzica să se lege cu gusturi de mâncare și tot așa, într-o continuă beție sinestetică. Era fericit chiar și numai dacă-i reușea o simplă fixare în cuvinte a unei părți din tot ce-i bântuia ființa.

Realitatea era un calup mare, din care el își lua ce și cât voia, toate fiind legate unele de altele, într-o complexitate perfectă, pe care numai el o percepea. După dorință, scotea la lumină bucățele din acel univers, servindu-se în funcție de starea lui de moment.

Teme abstracte, cum ar fi condiția de corp străin a emigrantului, se legau cu teoriile de prin științele exacte, cum e singularitatea astronomică, întrețesându-se prin analogii inedite și fuzionând într-o rezultantă comună, ca de exemplu cea a privilegiului unicității. Omul itinerant, în general, el îl vedea ca pe un fel de celulă epitelială-vegetală, legată fiind de glie, dispusăî nsă la fotosinteză câtă vreme soarele îi venea dintr-odirecție predestinată. Se-ntreba cum de nimeni nu detectase înaintea lui frapanta asemănare dintre poziția chakrelor de pe trupul uman și dispunerea polilor și meridianelor pe suprafața planetei?

Tot ce învățase cândva prin școli îi revenea în minte și părea mai viu, mai unit. Algebra, chimia, biologia și fizica le combina cu linvgistica și cu teoria religiilor, privindu-le ca pe un ciclu cardanic, pe care-l trecea prin filtrul unei sintaxe proprii, rezultând un tablou literar de toată frumusețea, în fața căruia până și el rămânea încremenit.

Abstracțiile îl predispuneau spre lirism. Rezultatul nu era doar frumos, ci măreț, ce mai încolo și-ncoace! Când realiză că nu putea cuprinde cu mintea totul deodată, dar cu simțurile da, avu cea mai mare revelație din viața lui. Era copleșit de onoarea și de norocul de a fi fost el alesul care să conceapă acele capodopere.

Treptat renunță la a mai supune atenției publice creațiile sale spectaculoase. Prefera să le păstreze pentru sine. Celorlalți le servea în continuare, ritmic, articolele pe care le cereau, scrise ordonat, conform standardelor.

Îl durea că nu putea împarte cu lumea descoperirile lui, dar spaima de a fi considerat nebun îl ținea pe loc. Se mișca natural în lumea celorlalți, mimând armonie, dar purta peste tot în suflet propria sa lume, bine mascată. Universul său personal era mult mai savuros decât planul realității în care se mișca, în spectrul vizibil.

Se uita cu nostalgie înapoi, către anii în care alergase după idei cu atâta candoare, ambiționat să le prindă din zbor și să le pună definitiv pe hârtie. Acum ele fugeau după el, asaltându-l din toate părțile, aproape împiedicându-l să-și vadă de treburi, învăluindu-l într-un cocon de fantasme.

Încă le mai putea stăpâni, dar spaima lui cea mai mare era că într-o bună zi aveau să îl dovedească, nemailăsându-i loc de respirat, transformându-l în omul pe care toată viața lui evitase să-l fie: un aiurit.

De aici până la deznodământ nu mai fu decât un pas. Într-o zi îl dovedi panica. Asaltat din toate părțile de propriile lui fantezii, smucit, blestemând clipa de nesăbuire în care își dorise să devină geniu, realiză că libertatea maximă însemna de fapt sclavie necondiționată sub călcâiul viziunilor care-l smulgeau în toate direcțiile.

Obosit, se-ntinse sub masa din bucătărie și, mușcând dintr-un măr zemos, a cărui culoare îi inspira cifra șase, se transformă într-o rapsodie, evaporându-se diafan în aerul rarefiat al serii, plecând să se-ntrupeze în mintea unui alt aerian, care-l aștepta răbdător undeva, la celălalt capăt al galaxiei, cu creionul în mână. Se pârguise.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Spania, 2018