ÎN DIALOG CU… INIMA

Volum de interviuri cu scriitori români contemporani

Autor Gheorghe Stroia

1. Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

Așa este, și pe mine mă surprinde intensitatea cu care ne marchează locurile și timpurile din care provenim. Paradoxal, magnetismul lor se amplifică pe măsură ce înaintăm în vârstă, având o evoluție invers proporțională cu distanța care se intrepune între noi și „punctul zero”.

M-am născut în 1967 la poalele Carpaților, la Tălmaciu, localitate situată la mai puțin de 20 de kilometri de Sibiu, ridicată acum la rang de oraș. Sunt fiica mezină a cuplului de profesori Căluțiu, cunoscut pentru pasiunea cu care s-a dedicat meseriei de dascăl, ca unui apostolat, cinstind slova scrisă și dăruindu-se limbii române. Amândoi sunt ardeleni, provenind din familii de țărani harnici, tata din zona aspră, de podiș, de pe valea Hârtibaciului, iar mama dintr-un sat mirific, așezat efectiv pe-un picior de rai, la poalele Munților Făgăraș.

M-au crescut în spiritul dragostei și respectului pentru libertate și al încrederii în modelarea propriului destin, bazându-mă numai pe muncă. Mi-au dăruit o copilărie fericită și m-au încurajat să cultiv multe talente artistice și sportive, dar nu mi-au recomandat cariera literară, sperând că voi câștiga o pâine mai bună dacă voi opta pentru o meserie mai pragmatică.

Destinul meu și-a văzut însă de treabă și sângele apă nu s-a făcut. După ce mi-am finalizat studiile economice la București, am ajuns cadru didactic universitar, respectiv redactor la Tribuna Economică și am continuat tradiția umanistă a familiei.


2. Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Dintotdeauna am iubit limbile străine. Urmând cursurile școlii cu predare în germană, aveam ca limbă maternă româna și ca primă limbă străină franceza, predată de un profesor extrem de sever, care nu-și dădea nota maximă nici măcar sie însuși. După ce, prin lecțiile de chitară, luasem contact cu muzica folk americană, mi s-a deschis apetitul și pentru engleză, așa că mi-am înșfăcat cele două volume de „Engleza fără profesor” de Dan Duțescu și m-am pus pe treabă în stil metodic, așa cum învățasem de la profesorul de franceză.

Țin minte până astăzi scrierea fonetică. Ce genială descoperire! Grație ei am reușit să-mi însușesc un accent calchiat după cel din serialele de la BBC. Povestea de dragoste din manual, dintre violonista și pilotul care întemeiază o familie, apărând astfel mai apoi gemenii Jeff și Jerry, care-i joacă feste bietei lor vecine octogenare, Miss Cora McGarth, cea cu casa plină de pisici, mi s-a întipărit în minte pe veșnicie.

Circumspecți, la un moment dat, părinții m-au dus la o verișoară, profesoară de engleză, azi eminentă universitară, să-mi scoată gărgăunii din cap, precum că vezi-Doamne, aș vorbi limba lui Shakespeare.

După o scurtă conversație cu mine, verisoara Rodica s-a întors în bucătărie, unde mama și tata îi așteptau cuminți verdictul devastator.

Nedumerită, le-a spus: „N-am cu ce s-o ajut. Știe deja engleza la nivel avansat.”

3. Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Nu sunt sigură. Ocazional, încă de pe vremea școlii scriam acele inevitabile compuneri de genul „cum mi-am petrecut vacanța de vară”. Profesoarele de română mă încurajau și nu arareori se luau la harță cu părinții mei, pe motiv că-mi ihnibau pe nedrept pasiunea pentru scris, preferând să mă știe mai degrabă citind. Odată, profesoara de liceu chiar i-a citat la Sibiu, somându-i să se răzgândească și certându-i pentru „crima” de a mă fi îndrumat spre studiul științelor exacte.

Ai mei contracarau mereu cu argumentul că de scris mă voi putea apuca și mai târziu, dacă se va dovedi că am într-adevăr talent.

Prima mea creație mai „serioasă”, la 16 ani, a fost un eseu pe tema unui buchet de flori, primit de sora mea mai mare de la un admirator descurajat de soartă și de toată lumea, buchet din care la final supraviețuiește doar un spin.

A urmat apoi pauza de creație, obligatorie pentru satisfacerea cerințelor studiiilor superioare și, imediat după absolvire, am primit rubrica mea proprie, intitulată ”Lumea și noi”, în revista Tribuna Economică.

De literatură m-am apucat târziu, după ce împlinisem treizeci de ani, pe când locuiam deja în Spania. Scumpa mea prietenă și susținătoare neobosită, scriitoarea Elena Buică, din Canada, pur și simplu, fără să-mi spună, a supus atenției membrilor cenaclului Nicăpetre din Toronto scrisorile pe care i le trimiteam eu prin poșta electronică. La scurt timp, am devenit corespondenta din Spania a ziarului „Observatorul” din Toronto.

4. Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Mă fascinează plasticitatea limbajului, versatilitatea cuvintelor, multiplele lor sensuri, uneori și sonoritățile lor. Încă din copilărie mă amuzam ca un copil ghiduș când compuneam acele cuvinte infinit de lungi, dar absolut corecte din punct de vedere gramatical, pe care germana le permite.

La rândul lor, limbile romanice mă încântă prin sonoritate și paralelisme, unele expresii având sensuri diferite în limbi înrudite, cu nuanțări uneori spectaculoase.

„Materia” vorbei mă încântă, jonglarea cu ea, găselnițele lingvistice mă fericesc. Când descopăr o analogie nouă, mi se pare că am făcut o descoperire comparabilă cu invențiile patentate ale unor formule științifice.

Limbile sunt un rezervor nesecat de creativitate, permițându-ne să descriem trăiri pe care inițial nici nu credeam că am putea să le formulăm în cuvinte. Ele fac posibilă trezirea unor emoții sau rezonarea ființei noastre în adânc, având un efect asemănător cu muzica sau pictura, cu artele, în general. Scrisul ne ajută să formulăm idei pe care poate altfel nici măcar nu le-am fi conștientizat și să explorăm viața și lumea mai în adâncime, dincolo de granițele palpabilului.

Cred cu tărie că româna are valențele unei limbi multifațetice, deschizându-ne apetitul pentru alte idiomuri. Mai toate lucrurile pot fi spuse în română în cel puțin două moduri, mai întâi cu un cuvânt de sorginte latină și mai apoi cu unul din sfera slavonei. Cu siguranță nu e o întâmplare că mulți cercetători din sfera lingvisticii și literaturii comparate, renumiți pe plan mondial, au fost români.

Mă tem că talentul meu la mânuirea cuvintelor are ca pendant o lipsă totală de apetit pentru matematică. Obișnuim dealtfel în familie să zicem că Dumnezeu i-a dat surorii mele mai mari cifrele – ea fiind matematician – în timp ce pentru mine nu au mai rămas decât literele…

5. Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

O anume „limbuție”, un păcat de care recunosc că sufăr și eu câteodată.

„Toți scriu. Cine citește?”, constata recent romancierul de succes Eginald Schlattner.

Din dorința de a nu lăsa nimic neexplorat, scriem prea mult și prea extins. Evident că e infinit mai greu să fii laconic, să concentrezi esența în doar câteva fraze, să emoționezi în ciuda, sau poate tocmai din cauza cenzurii interioare, renunțând la tot ce e de umplutură.

Eu nu fac parte din tabăra celor care doresc să șocheze sau să schimbe lumea, intervenind în mersul istoriei prin scris sau abordând subiecte tabu. Pur și simplu nu cred că arta se pretează la militarea pentru un țel pragmatic. Aș prefera să se scrie mai puțin, dar mai estetic, mai profund.

A devenit o corvoadă să descoperi valoarea perenă în avalanșa de noi opere. Unul și același autor poate scrie odată genial și altă dată dezastruos.

S-a pierdut constanța. Ne aflăm cu toții într-o continuă alergare, alimentând monstrul ipotetic „cititor” cu ce se nimerește, în funcție de cerințele de moment. Ori, scrierea cu adevărat valoroasă, nu e aservită vremilor, ci tocmai ea trebuie să apeleze la acele emoții care ne sunt comune tuturor, cele universale, care nu au nimic de-a face cu moda.


6. Despre scris știm că uneori e perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

Riscăm să trecem cu vederea adevărata literatură, din cauză că am transformat scriitorii în meșteri manufacturieri de bunuri de consum, în special de romane, care se citesc în scopul clătirii minții și apoi se dau mai departe sau se aruncă.

Pentru mine, cartea e bună numai atunci când, după parcurgerea ei, îți dorești să reiei lectura, vrând neapărat să o păstrezi, propunându-ți să revii asupra ei periodic. Personal, iubesc cărțile cu ușoară tentă filozofică, dar încă citibile și de către neprofesioniști (autori precum Viktor E. Frankl, Paul Watzlawick, Bill Bryson, Malcolm Gladwell, Richard David Precht, Sten Nadolny, Juan José Millas și alții).

Nu tot ce se citește azi e superficial. Există literatură bună mai ales în domeniul interdisciplinar, pe linia de demarcație dintre proză și lirică, sau dintre disciplinele umaniste și științele exacte. Un bun roman introspectiv nordamerican sau spaniol; o proză scurtă, scrisă cu fantezie tipic sudamericană, sau un roman cu scilpici vivant francez; un jurnal scandinav; o biografie de mare om, elaborată în stil meticulos-german; o carte de psihanaliză filozofico-lingvistică austriacă; poezie scurtă japoneză sau proză personală românească; poezie românească (neapărat!); ceva umor caustic elvețian sau un suspans la limita dintre science fiction și realitate, numai bun de menținut flacăra curiozității adolescentine în noi – totul poate fi pasionant, dacă e bine scris. Ba chiar și cărțile pentru copii, cu desene insipirate, pot fi delicioase!

Intenționat nu dau nume de autori; ar fi nedrept.


7. Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

Promovarea e punctul meu slab, din păcate. Deși mă încântă metodele promovării, mixul meu de marketing încă mai are… mult potențial în sus. Problema este că, dacă te dedici „bucătăriei vinderii tale”, consumi din timpul pe care ai vrea să-l aloci muncii creative. Undeva în adâncul tău auzi o voce care te îndeamnă să nu te agiți cu publicitatea, căci dacă ești cu adevărat bun, cititorii oricum te vor găsi. Iar dacă nu scrii bine, ei bine atunci nici publicitatea nu te poate ajuta. Credința aceasta în puterea destinului are un sâmbure de adevăr, dar cert este că trebuie să-l mai și ajuți să dea de tine.

Dacă vrei să accelerezi procesul, trebuie să colaborezi cu multe publicații și să te interconectezi cu colegii de breaslă, până când numele tău începe să sune cunoscut multora. Apoi trebuie să scrii constant, indiferent de rezultate, mai tot timpul fără recompense materiale și, nu în ultimul rând, să participi la manifestări culturale, cenacluri, lansări de carte, conferințe, congrese, simpozioane, târguri.

Aici am eu lacune; nu-mi place să mă prezint publicului sau să vorbesc la microfon, dar, din păcate, nimic nu poate înlocui impactul pe care-l faci tu, vizual. Ca-n toate domeniile, reclama cea mai bună este cea din gură-n gură. Deci, vrei-nu-vrei, trebuie să te arăți și să convingi, performându-ți cum ar veni opera. Tu trebuie să fii primul care crede neștirbit în ea. Un cititor care adoră ce citești te va recomanda de o mie de ori mai convingător decât ar face-o un anunț sec, din presă. La fel și tu, trebuie să te autorecomanzi, prezentându-ți scrierile, prin tine însuți.

O a doua șansă, extrem de efectivă, care ni se oferă acum este internetul. Nu costă nimic să pui la dispoziția publicului o carte în format electronic sau chiar și una tipărită la cerere, la un preț foarte mic.

Eu nu fac parte din tabăra celor care susțin că steaua cărților pe hârtie ar fi apus. Cartea scrisă va coexista cu cea virtuală, așa cum cinematografele continuă să existe în paralel cu televiziunea. În schimb, o bună pagină în internet este obligatorie, altfel pur și simplu nu exiști.

Toată lumea apelează la calculator pentru a se informa înainte de a cumpăra ceva. Abia după aceea, dacă te consideră interesant, te caută și pe piața convențională. Deci o prezență impecabilă în internet, inclusiv o măsurată activitate virtuală, punctată decent prin mediile de socializare, este o condiție sine qua non a autopromovării, indiferent de natura produsului tău.

Mă aflu în faza de elaborare a paginii mele din internet. Am postat câteva exemple de scrieri, momentan doar în limba germană. Conexiunile cu paginile unor cenacluri și colegi de condei au produs un efect de avalanșă care m-a surprins. Construirea prezenței în internet costă nemaipomenit de mult timp, dar fără ea nu se mai poate face nimic.

8. Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani? 

Of, Doamne, sună așa de pompos! În primul rând, încă mă consider pe mine însămi în plină devenire. Deja numai la gândul de a mă situa într-o „galerie” mă blochez.

N-am decât un singur crez literar, pe care cu plăcere îl dau mai departe:

Din experiența începuturilor am reținut că nu putem scrie bine pe teme impuse din afară sau în stiluri orientate după terți. Numai noi simțim cu adevărat când scriem inspirat și numai atunci suntem unici, autentici.

E o problemă când publicul nu are același gust cu al nostru, dar trebuie avut răbdare până dai de publicul care ți-e sortit. Cizelând în continuu ceea ce simți că îți merge la inimă, poți deveni bun, chiar dacă, inițial, vei fi privit cu mirare.

Înțeleptul sociolog norvegian octogenar Johan Galtung, care adoră să scrie, mi-a spus odată: „publicul mi l-am crescut și format eu însămi, explicându-mă cu răbdare și aducându-l acolo unde am ajuns și eu, construindu-i astfel un fel de scară din idei”.

Un al doilea sfat, foarte important, cu care eu încă mă mai lupt este: concizia! E cel mai greu de urmat.

9. Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

Un citat din Picasso: „Inspirația există, dar trebuie să te găsească la muncă!”.

Mie îmi dă târcoale în momentele neutre ale rutinei cotidiene. O frază prinsă din eter se leagă cu o senzație fugară. Mai târziu, se repetă ceva din ele, dar sub altă formă, la știri sau într-un ziar, într-o conversație sau pur și simplu în gustul unei mâncări, într-un parfum sau într-un cântec.

Îmi zic atunci: „ia te uită, ce coincidență!”. Ideea nu-mi dă pace. Are un vino-ncoa încă nespus, un fel de apă de care mi-e sete, pe care aș vrea s-o extrag dintr-un rezervor centralizat, al nostru, al tuturor.

Apoi mai trebuie un pic de presiune, în speță cea a timpului drămuit. Altfel nu scriu nimic și mă ocup cu alte activități, mai lejere, riscând să uit totul.

La început mi-era frică de uitarea aceasta, dar niciodată n-am ajuns să-mi notez ideile pe un carnețel purtat asupra mea, cum am auzit că fac unii colegi. Acum am ajuns în faza în care nu mă mai tem. Aerul din jurul meu mi se pare așa de plin de scântei încât nici să vreau n-aș putea să mă eliberez din roiul de mini-revelații care-mi ies în cale la tot pasul.

Dacă însă mă apuc de scris, la calculator, pierd noțiunea timpului, ba chiar uneori nici nu aud telefonul când sună. E o muncă acaparatoare, pe care o întrerup cândva, numai dacă mă perturbă ceva din exterior.

Complet nemulțumită de rezultatul, evident departe de ideal, umblu prin lume și-mi fac treburile, în timp ce mintea mea scotocește mai departe, întorcând subiectul pe toate fețele, creând conexiuni, descoperind analogii. Aceasta este faza cu adevărat creativă, cea dintre formularea subiectului, deja fixat într-un fișier, și finalizarea lui, în plan mintal și, mai târziu, în același document început anterior.

Munca propriu-zisă este cea de la tastatură. Nu-mi vine să cred cât de mult timp se scurge în procesul de căutare a formulării celei mai apropiate de ceea ce simt!

Neapărat las să treacă cel puțin o noapte peste ce am scris. A doua zi, recitind, îmi vin în minte cuvinte mai potrivite, care se „coc” probabil în vis.

Rezultatul nu arată neapărat spectaculos. De obicei sunt doar câteva pagini, care sintetizează starea mea de moment și care parcă nu sunt gata niciodată, pasibile mereu de îmbunătățiri.

Există două fraze foarte importante, care decid soarta unei scrieri (în afară de titlu): fraza de la început și cea din final. Cu ele se înalță sau se dărâmă întreg edificiul literaturii. Prima este importantă pentru a capta atenția cititorului, iar ultima pentru a rămâne în mintea lui, îmbiind la reflecție.

10. Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

Îmi place proza scurtă, începând cu cea clasică, de exemplu a lui W. Somerset Maugham și mergând până la cea contemporană, care poate fi acidă, ca la Martin Suter, sau în stil auctorial-fotografic, cum este cea semnată de unii actori (Peter Ustinov, Franca Potente sau Tom Hanks), sau filozofică (Octavian Paler), sau eseistică, de exemplu a lui Andrei Pleșu, dar și cea cu tentă fantastică, a Anei Blandiana, de exemplu.

Mă bucur că acest gen literar a primit în ultima vreme mai multă atenție și din partea profesioniștilor literaturii, în special de când Alice Munro a primit în 2013 Premiul Nobel pentru literatură în format minimalist, un fel de pastilă medico-literară.

Mi se pare mai migălos să scrii o nuvelă decât un roman; e nevoie de nemăsurată finețe pentru a cizela fiecare frază în parte. În proza scurtă, n-ai loc de întors, nu te poți eschiva printr-o formulare alambicată. Pe un spațiu restrâns nu ai unde să îngropi vreo neglijență, trebuie să convingi dintr-un șut. Cum bine spun spaniolii: „dulceața cea mai bună se vinde în borcănelele mici”.

În plus, așa meschin cum sună, cititorii zilelor noastre sunt grăbiți și stresați, nu mai au răbdare și timp pentru a se adânci în lecturi stufoase, în dialoguri interminabile cu muzele (decât atunci când ele nu-i solicită decât perifer, în speță prin romane de acțiune, scrise superficial). Trebuie să privim aceasta ca pe o șansă: pretențiile cititorilor ne obligă să scriem concentrat, să nu batem apa-n piuă.

Ca exemple din propriile mele opere, care se apropie de idealul unei povestiri scurte interesante, aș exemplifica poate cu „Lanzarote – cerere în călătorie”, sau cu articolele mele din volumull „Vine seninul”.

11. Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

Nu, cel puțin eu una nu cunosc pe nimeni care să trăiască din ce scrie. O autoare din Germania îmi mărturisea recent că primește de la editură, pentru fiecare exemplar de carte vândută, nici mai mult nici mai puțin decât 62 de eurocenți!

Noroc că avem cu toții câte o altă profesiune la bază, din care ne putem hrăni cât de cât (facultăți specializate pe meseria de scriitor nu există; ar fi și imposibil să formezi creatori standardizați de literatură).

Revenind la sumele care se plătesc pentru scris, ele sunt realmente derizorii. Poate că există scriitori angajați cu contracte, legați de edituri, care primesc un fel de salariu, ca publiciști. Asta nu știu. Dar atunci se pune problema că scrii în funcție de anumite cerințe, deci ești îngrădit în libertatea de a-ți alege singur subiectele sau stilul.

Ceea ce observ eu cu îngrijorare este că, pentru a se putea dedica scrisului, mulți oameni talentați sacrifică nu doar timp, ci și bani din bugetul lor personal. Se publică pe cont propriu, sau mai grav, există edituri care s-au specializat pe publicat orice, cu condiția să câștige de pe urma orgoliilor celor care doresc să-și vadă numele tipărit pe o copertă de carte.

Mai trist este că nici publicațiile cu pretenții de seriozitate nu plătesc nimic, considerând că e suficientă recompensa de a face cunoscut publicului numele autorului.

În astfel de condiții, scriitorii sunt nevoiți să muncească în domenii care n-au nimic de-a face cu pasiunea lor pentru scris, risipindu-și energia creatoare. Sub presiunea grijilor existențiale, mai nimeni nu poate da tot ce are mai bun, talentul rămânând astfel incomplet exploatat. Mulți scriitori sunt dependenți de ceilalți membri ai familiei, suferind înjosiri și fiind tratați cu reproșuri.Sună drastic, dar nu exagerez.

Situația nu e doar tipic românească, așa este și prin alte țări. Nu știu de unde vine moda aceasta a non-aprecierii muncii scriitorilor, dar realmente ți-e și frică sa mai spui că scrii, pentru că lumea se uită la tine cu milă, de parcă ai avea o boală incurabilă, de parcă ai fi un masochist, un exhibiționist sau un visător de pe altă lume.

12. Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

Da, nu neapărat cu un sprijin material, dar printr-un aspect mai important pentru mine: acela de conectare cu colegii de breaslă, de identificare cu un grup de oameni care cultivă aceleași pasiuni și de recunoaștere, prin acordarea unor premii sau mențiuni. Nu e nevoie de un sprijin imediat, e de ajuns că ne oferă o platformă comună, pe care mai apoi fiecare își poate găsi drumul, fără a fi îndrumat „de sus”.

Mi-aș dori să fiu mai activă în UZP, AJTR sau LSR, dar și așa sunt mândră de recunoașterea statutulu meu de scriitor-jurnalist și consider că am o îndatorire de onoare față de ele, aducându-mi aportul, oricât ar fi el de mărunt, propunând ritmic materiale spre publicare și plătindu-mi consecvent cotizația anuală.

Știu că la ora actuală au fost și sunt frecvente mari frământări în sânul organizațiilor românești de scriitori și ziariști, dar credeți-mă, la fel e peste tot în lume. Cumva sunt inerente frecușurile acestea. În Germania se spune că dacă ai trei membri într-un club, deja ai trei păreri care se bat cap în cap. O lume fără uniuni, în schimb, nu se poate concepe.

Cenaclurile literare mi se par și mai importante, nefiind așa de rigide în structura lor, bazându-se pe colaborare benevolă, lejeră și pe ajutor reciproc informal. Sunt un fel de pepiniere de scriitori, mai aproape de noi, inclusiv spațial, decât uniunile de breaslă. Sunt cercurile în care schimbăm idei, ne inspirăm, organizăm discuții pe anumite teme, ne prezentăm creațiile, ne inspirăm, ne recomandăm editori sau publicații cu care putem începe colaborări. Din moment ce oricum nu primim recunoaștere sub formă financiară (vezi punctul anterior) e vital ca măcar în planul ideilor să fim recompensați. Acest lucru se face în cadrul grupurilor de autori; că sunt oficiale sau benevole e secundar, natura lor nu contează.

Nu am regretat niciodată schimburile de idei cu colegii de prin cenaclurile din România, Spania, Canada, Germania, Irlanda, Australia și multe alte țări. Fără ele, nu aș fi cunoscut atâția profesioniști talentații, unii chiar de-a dreptul geniali, și nu aș fi avut acces la multe publicații.

13. Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

Dintre toți scriitorii cu care am colaborat până acum, cel mai mult m-au influențat și mă impresionează așa-zișii mei „seniori înțelepți”. Mulți dintre ei sunt la vârste venerabile, dar nu toți; important este că au acumulat enorm de multă experiență și au un mod de privi viața mai distanțat, mai seren, care mă inspiră enorm.

Printre ei se numără: sociologul-filozof norvegian Johan Galtung. Academicianul Gheorghe Păun, regretatul Corneliu Leu, poetul Germain Droogenbroodt, scriitoarea Elena Buică, din Canada, părintele-romancier Eginald Schlattner, profesorul Paul Philippi. Ei toți au în sufletul și în mintea mea un loc rezervat adevăratelor icoane vii, sunt modele de conduită literară, la care privesc în sus, cu evlavie. Și nu exagerez deloc!

De asemenea, datorez enorm promotorilor mei Dumitru Popescu, din Canada, George Roca, din Australia, Natascha Michnow, din Germania, Elena Lupu din România și multor redactori de reviste și ziare, care nu mă lasă să mă complac în dulcea delăsare.

Pe locul întâi la impulsul de a scrie rămâne Doamna Elena Buică, cea fără de care probabil nu aș fi îndrăznit să mă apuc de literatură; iar pe primul loc la inspirație este omul care mi-a schimbat însăși structura gândurilor, genialul Johan Galtung, un om absolut senzațional.

Dușmani literari nu știu să am, dar recunosc că nici nu m-am ocupat să-i caut. Poate că există, fără știrea mea. Cred că în peisajul literar este loc pentru toată lumea, așa că prefer să nu provoc pe nimeni și să-mi văd de drumul meu, pe cât posibil fără a deranja.

14. Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

Aș vrea să public o carte de povestiri scurte în limba germană. De asemenea, am fost solicitată să traduc în germană cartea mea „Bolero”, cu însemnări din Spania.

Colaborarea cu publicațiile de limbă germană de pe Costa Blanca ia, la rândul ei, din ce în ce mai mult avânt, în continuarea activităților din cenaclul aferent, dar și ale celui de limba spaniolă.

În toamna acestui an va apărea în Germania, la Dortmund, o antologie de autori, destul de cunoscuți, având ca temă „patria”. Sunt încântată că m-au inclus și pe mine în ea.

Proiectul „Poezia Săptămânii”, la care colaborez de câțiva ani cu poetul belgian Germain Droogenbroodt, se extinde din ce mai mult în lume, grație interconectării prin internet. Îmi place să traduc lirică și să lucrez la acest proiect; vom continua să-l dezvoltăm și pe mai departe. În general, munca în spațiul virtual și traducerile rămân un punct important pe ordinea mea de zi.

Probabil că în română voi publica în curând o nouă culegere de eseuri și articole.

De asemenea, tot în română, aș vrea să încep ceva inedit, într-un nou domeniu literar și cu un nou stil de abordare. Dar despre acest subiect prefer să nu dau momentan amănunte. Divulg numai detaliul că va fi ceva cu accent pe filonul creativ.

15. Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…

Mi-ar plăcea să detaliez puțin legătura dintre fond și formă, dintre conținutul informativ al literaturii și latura sa estetică, minimalizată prea mult în ultima vrema. Balanța dintre frumos și utill mă preocupă; mă îngrijorează graba cu care se scrie mai nou, fără a acorda atenție regulilor gramaticale, poate și din cauză că în éra informaticii se exagerează valențele prescurtărilor, renunțăndu-se la corectitudinea formală. Mă bucur, în schimb, când descopăr că, de exemplu, apar pe piață din nou trusele de caligrafie, pe post de cadou excentric, de exemplu de Crăciun. În fond, de ce nu?

Poate că unora nu le lipsește așa de mult calofilia, dar eu una simt o respingere aproape fizică atunci când citesc un text scris în grabă, ca o revărsare haotică de litere și de semne aruncate peste biata hârtie. Nu mi se pare convingător argumentul celor care își maschează neglijența în spatele nevoii de a fi autentici, convingători, scriind așa cum le vine la mână. Un accent, o virgulă, chiar și diferența dintre o majusculă și un caracter italic pot transmite o cu totul altă stare sufletească, pot modifica sensul unei ziceri întregi!

Am un prieten care e atât de sensibil la scrierea mecanizată încât refuză să dactilografieze la tastatură. Preferă să scrie cu mâna, fotografiindu-și misivele și transferându-le apoi prin ecranul calculatorului, vizual. Mi se pare exagerată rezistența lui la inovație, dar, pe de altă parte, nu e mișcător dorul lui nostalgic pentru scrisul aspectuos? În fond, dacă pe linia alimentelor suntem pe cale să depășim momentul fast food, de ce n-am adopta și în planul hranei spirituale formula vintage. De ce să nu existe un curent de degustare estetică tip slow și în literatură?

16. În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea  și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie ne puteți da? 

Nu doar cred în ea, sunt chiar convinsă de calitatea acestei cărți.

În primul rând pentru că dialogul este o formă dinamică de a transmite idei interesante, compacte, incitante. Până și filosofii antici obișnuiau să dialogheze și să-și lărgească astfel orizontul, potențându-și reciproc cunoașterea. Eu zic că nu e o întâmplare.

În al doilea rând, cred în succesul acestei cărți, pentru că mizează pe sinceritate. Încă din titlu, prin apelarea la inimă, propune o dublă adâncime: cea a sensibilității, pentru că inima este organul care palpită la emoții, fiind sediul sentimentelor noastre, și cea a esențelor, pentru că prin inimă înțelegem sâmburele dur și rezistent al fiecărui lucru.

Citind întrebările, deloc standardizate, în timp ce formulam răspunsurile, m-am trezit divulgând lucruri pe care până acum nu le aveam așa de clare în minte, poate și din cauză că nu m-am gândit niciodată să fac efortul de a mă privi dintr-un unghi neutru, extern.

Așa mi-am dat seama că noi, cei intervievați, suntem primii care profităm de pe urma ei. Profit și eu de ocazie și îi mulțumesc Domnului Gheorghe Stroia pentru cadoul pe care ni-l face, dându-ne posibilitatea de a ne destăinui pe subiecte atât de apopiate sufletului nostru. Pe mine m-a ajutat să mă definesc și să-mi clarific multe idei, legate de propria mea creație, de resorturile mele interioare și de motivațiile care-mi călăuzesc viața, în general. Cine caută răspunsuri proprii la aceste întrebări, va fi încântat să le găsească aici, adunate într-un prețios mănunchi.

În ce privește succesul, nu e întotdeauna bine să ți-l dorești. Succesul strict mercantil nu este cazul să-l urmărescă nimeni. E ceva trecător și chiar ar fi păcat de efortul investit în această carte.

Cu siguranță, această colecție de interviuri se va citi ca o pasionantă succesiune de conversații cu oameni deosebiți, fiecare dând mai departe ce are mai bun și mai valoros. „Succesul” însă, ca indicator cuantificabil, măsurat în recorduri de vânzare, ar putea conduce eronat la concluzia că s-ar fi scris, din nou, o carte din categoria bunurilor de larg consum.

Genul de succes pe care sunt convinsă că îl va avea această colecție de frumoase interviuri va fi cel recoltat ca o trufanda în rândurile privilegiaților incluși în acea categorie restrânsă, dar valoroasă, de de degustători de literatură cu substrat peren.

(volum publicat în septembrie 2018)