Se apropie sezonul estival. Spaniolul de la oraş se pregăteşte, înfrigurat de „marea mutare” la mare. În curând, litoralul Mediteranei va fi luat cu asalt de cei hotărâţi să de abandoneze obiceiului veranear, un fel de pendant la hibernare, dar cu sens contrar. O transhumanţă modernă, cu care suntem vaccinaţi şi noi, de pe vremea în care migram organizat la Marea Neagră, fredonând refrenul: „ Iar vara ne mutăm la mare./ O-ntreagă clasă muncitoare/ Petrece/ Strict până la ora zece”.

Asemănările dintre noi şi iberici sunt frapante: precum românii, şi spaniolii preferă apartamentele cu balcon spre mare sau casele de vacanţă cu piscine, în care se instalează plenar, cu căţel şi purcel, fără compromisuri. După o incursiune de o jumătate de zi prin supermarketurile din apropiere, bifată fiind de pe acum problema aprovizionării, e rost de grătare, sangria şi muzică de la radio. Toată lumea râde, cântă şi dansează.

Toată lumea? Ei bine nu chiar toată. Există, totuşi o minoritate dârză, care se încăpăţânează să opună rezistenţă mai abitir decât locuitorii legendarului sat galez al lui Asterisc şi Obelix, faţă cu invazia hoardelor de centurioni. Am numit aici o infimă parte din populaţia autohtonă, cea care nu depinde de veniturile din turism.

Pe primul loc la „dezertori” se clasează rezidenţii străini din nordul Europei. Ei îşi fac valiza începând cu luna mai, dispărând treptat din peisajul autohton. Îşi iau Europa în cap şi se duc spre ţările temperate. Pentru că există o vară şi în Norvegia, Germania sau prin Ţările de Jos.

Un lucru e cert: cele câteva zile de caniculă extremă, cu peste 40˚C la umbră, care ne lovesc pe neaşteptate în iulie şi august în Costa Brava, Costa Blanca, Costa del Sol şi prin alte coaste, sunt o încercare grea pentru organismul viu, indiferent de vârstă, sex, rasă sau convingeri religioase. Cine are posibilitatea să se refugieze departe de forfota stresantă a plajelor supraaglomerate, o face fără şovăială.

Dar unde „veranează” spaniolul răsfăţat de soartă, cel care e stabilit aici, pe litoral, inclusiv iarna? Fireşte, va alege un loc cu climă blândă şi natură reconfortantă, care-i garantează calm şi relaxare. Încă de pe vremea lui Homer, Ptolomeu, Virgiliu şi Seneca, supranumitele Insulae Fortunatae (Insulele Fericirii) au fost cea dintâi destinaţie turistică de sănătate din istoria umanităţii, un renume cultivat și consolidat meticulos, de-a lungul secolelor. Ce practic că Arhipelagul Canarelor este subordonat Spaniei, nefiind nevoie nici măcare de paşaport pentru a zbura într-acolo, în numai două ore!

Nu sunt puţini cei care le consideră paradisul pământean, teritoriul mitic în care zeii se retrăgeau pentru a se odihni în viaţa lor eternă, aşa-zisele Grădini ale Hesperidelor, Gorgona, Câmpiile Elizee, sau însăşi Atlantida. Dacă legendele generate de Arhipelagul Canarelor sunt greu de verificat, incontestabil este faptul că temperaturile se menţin aici stabile pe tot parcursul anului, răsfăţând locuitorii prin recolte anuale multiple, o abundenţă de trufandale exotice. Civilizaţiile europene au ştiut să preţuiască darurile acestui tărâm binecuvântat, adoptându-l ca sanctuar pentru pelegrinajul de cură şi tratament, bazat pe principiile lui Hipocrat: un complex benefic de aer, apă şi climă.

De parcă n-ar fi îndeajuns cu atât, Insulele Canare mizează şi pe o structură geologică unică în lume: combinaţia dintre munte şi mare, pe un spaţiu atât de restrâns, le transformă în locul în care planeta îşi scoate la vedere măruntaiele, transportându-ne în acelaşi timp spre ceruri, pe vârfurile vulcanilor săi. Bogăţia peisagistică este copleşitoare: aproape jumătate din teritoriul insular e declarat rezervă a biosferei, sau parc natural! Nu mai puţin de patru bunuri insulare sunt incluse în Patrimoniul Cultural al Umanităţii! Cel mai straniu dintre acestea este limbajul arhaic, conservat pe insula Gomera, o formă de comunicare compusă numai şi numai din … fluierături.

Cele opt insule locuite, împreună cu alte cinci, complet sălbatice, nu depăşesc ca suprafaţă 7.500 de kilometri pătraţi. Un teritoriu extrem de redus, dar martor al unor momente de importanţă maximă din istoria lumii. Situarea lui la intersecţie de drumuri, în plin Ocean Atlantic, între Europa, Africa şi America, i-a asigurat rolul de platformă de trecere pentru expediţiile lui Cristofor Columb, iar mai târziu de bază pentru Darwin sau Berthelot, dar şi pentru primele zboruri transatlantice, zeppeline şi mari nave de transport sau de croazieră. Unul din cele mai renumite observatoare astronomice ale globului este situat în deşertul cu aspect marţian din preajma vulcanului El Teide, cel care, cu o înălţime de 3718 m, este cel mai înalt munte de pe teritoriul subordonat Spaniei. Tot aici se află şi punctul meridional extrem al Europei, vârful de insulă considerat de oamenii de ştiinţă francezi drept referinţă pentru orarul universal, înlocuit abia la 1885 de Merdianul Greenwich.

„Iată c-am trăit să calc şi-n în Macaronezia”, îmi spun amuzată, aflând denumirea generică a grupării de insule din care face parte Arhipelagul Canarelor, împreună cu Madeira, Insulele Capului Verde şi Azorele. Despre Azore se bârfeşte mult, căci ele sunt responsabile de clima pe care turiştii o privesc cu sentimente amestecate. Concret: dinspre Azore vine umezeala, pe care curenţii marini o transportă zi de zi, depunând-o într-un inel compact de ceață, în jurul conului vulcanic El Teide. Localnicii alintă fenomenul cu porecla drăgăstoasă „panza de burro” (burtica măgarului), dar turiştii blestemă aburii stânjenitori, care se intrepun între ei şi soare. Fiecare zi începe luminoasă, hrănind speranţele deşarte ale neavizaţilor, pentru a sfârşi sub aceeaşi pătură alburie. Însă mare atenţie! Înşelătoarea „umbră”, subestimată de mulţi, provoacă arsuri. Picăturile de apă din atmosferă acţionează ca o lupă imensă, potenţând efectul razelor solare. Nu-i de mirare că, la sfârşitul sejurului, ne-am trezit bronzaţi, fără să fim stat la soare!

Numărul mare de ore cu soare, cumulat cu vânturile calde ,sahariene şi cu umiditatea atlanticului, face posibilă „primăvara eternă”, un anotimp stabil, unic în lume, propriu doar Insulelor Canare, fără contraste pe parcursul anului şi cu diferenţe minime între noapte şi zi. Nu-i de mirare că bananele şi aloe vera cultivate în acest climat au dobândit celebritate, la fel ca şi vinul legendar, pe care Shakespeare îl considera „pătrunzător în mod miraculos, care parfumează sângele”.

Superlativele se ţin lanţ: cea mai mare concentraţie de tipologii vulcanice terestre, cea mai mare varietate de brânzeturi de pe planetă, cel mai vast evantai coloristic de nisipuri pe plaje, ecosisteme unice în lume, plante endemice, deşerturi cu dune complet lipsite de viaţă, situate la doar doi paşi de exuberante păduri tropicale, cea mai mare enclavă turistică din Oceanul Atlantic (în special insulele Gran Canaria şi Tenerife), cel mai grozav carnaval din emisfera nordică etc.

Nu încape îndoială că Insulele Canare sunt capabile să captiveze pe fiecare dintre noi, indiferent de preferinţe. Pentru sportivi, ele sunt un adevărat paradis al drumeţiilor, al escaladelor, scufundărilor, sporturilor extreme, windsurf şi tot ce inima cere. Flora unică îmbină specii de pe trei continente, geologia vulcanică e covârşitoare. La fel, deliciile gastronomice sunt nenumărate, un curcubeu de gusturi afro-europene, asezonate cu delicatese din Lumea Nouă. Concertele, festivalurile şi, nu în ultimul rând, orăşelul universitar La Laguna, inclus în patrimoniul cultural al Umanităţii, depăşesc aşteptările celor mai pretenţioşi intelectuali sau artişti.

Deşi contez deja cu trei incursiuni serioase în universul Insulelor Canare, mărturisesc că, pe măsură ce aflu mai mult despre ele, mi se pare că sporeşte numărul obiectivelor care-mi rămân de văzut. În ciuda eforturilor mele sistematice de „descoperitoare”, lucrul care mă supără cel mai tare este faptul că nu voi reuşi niciodată să epuizez oferta imensă de obiective pe metru pătrat. Neuitată rămâne senzaţia imponderabilă de pe vârful conului vulcanic, care străpunge norii ca o săgeată, dominând Oceanul Atlantic şi insulele din jur. La fel, bucuria nestăpânită, de copil, adunând în pumn firmiturile de pietre cristaline semipreţioase, răspândite la discreţie prin nisipul gros şi negru al plajei vulcanice din Puerto de la Cruz. Nu uit gustul delicios al sosului mojoverde, un mujdei autohton, care se serveşte cu patatas arrugadas (cartofi„ridaţi”, în crustă de sare zgrunţuroasă). Nici mişcările cumpănite ale balenelor din Loro Parc sau întâlnirea cu primii pinguini antarctici. Ca să nu mai vorbim de privirea pătrunzătoare a gorilei în semi-libertate, de care practic nu ne-a despărţit decât un geam securizat. Sau tunătoarele focuri de artificii, care durează ore în şir, fără întrerupere, ca nicăieri altundeva în lume.

Aşadar aceasta e „gura de rai” în care îşi tratau „melancolia” patricienii romani şi helenii bogaţi! La o privire mai atentă, constat că, în fond, doar decorurile s-au schimbat. Concluzia: fie iarna cât de grea, respectiv vara cât de fierbinte, spaniolilor le rămâne oricând un as în mânecă: cei cu dare de mână se mută de la Mare la mai mare … adică la Ocean. Regatul suveranului Juan Carlos, este în mod miraculos nu doar lung, ci mai ales lat. Ferice de noi, suntem fortunatae!

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Benissa, mai 2011